Cel dintâi dintre păcătoși?

Perioada Postului Mare este un timp de pocăință, iar slujbele sunt marcate de accentul puternic pus pe recunoașterea de către fiecare creștin în parte a stării de păcat în care se găsește. În timpul slujbelor, dar și în rugăciunile particulare, ne identificăm pe noi înșine drept păcătoși și cerem constant mila lui Dumnezeu. E foarte posibil să rostim aceste cuvinte din inerție, fără prea multă reflecție. Dacă însă ne oprim cu mai multă atenție asupra lor, s-ar putea să constatăm contrastul violent între atitudinea pe care ne-o propune Biserica și duhul lumii. Iar sursa acestui contrast este tocmai incapacitatea de a mai înțelege realitățile adânci cuprinse în discursul liturgic și ascetic. Cu mintea formată în tipare străine, înțelegerea bună a tuturor lamentărilor din Postul Mare este deja un miracol.

Dacă există o cale bună, sănătoasă de asumare a gândului că ești păcătos (poate chiar cel dintâi dintre ei), există cel puțin trei moduri în care se poate rata. Și nu este atât de mult vorba despre neînțelegerea semantică a unui limbaj, cât despre ratarea unui conținut interior. O contribuție masivă la aceste neînțelegeri este refuzul visceral al lumii noastre la orice formă de culpabilizare, văzută ca manifestare a unei opresiuni totalitare. Curajul asumării realității proprii e greu de găsit.

Prima tipologie este aceea a oamenilor cumsecade, a celor decenți, care nu pot purta gândul că undeva în adânc sunt marcați de păcat. Ei sunt cei care, când se gândesc la păcatele lor, constată doar că păcătuiesc la fel ca toată lumea, omenește, nimic deosebit. Undeva în inima lor este o perdea întunecată ce îi împiedică să își vadă cu claritate propriile adâncuri.

A doua tipologie este, dimpotrivă, a celor care zac în depresie, a celor deznădăjduiți, abu­zați, traumatizați, care nu văd nici măcar un licăr de lumină în viața lor. A celor care su­feră de complexe de inferioritate, a celor care se urăsc cu patimă și se disprețuiesc. Chiar dacă formal, la nivel de discurs, aceștia zic că sunt păcătoși, că nu au nimic bun în ei, atitudinea inimii lor nu e cea la care Biserica îi cheamă.

A treia tipologie este a celor care, în urma unui contact superficial cu literatura ascetică și filocalică, intră în competiția pentru poziția de „cel mai mare dintre păcătoși”. Categoria aceasta amintește de o scenă povestită de părintele Teofil Părăian, care a mers la o mănăstire unde fiecare dintre maici se prezenta ca „păcătoasa”. Până acolo încât părintele Teofil a ajuns să întrebe dacă nu cumva sunt și oameni cumsecade pe acolo.

Cu atâtea căi de ratare la îndemână (și e foarte probabil că inventarul să fie mult mai amplu) devine mai clar de ce Sfântul Isaac Sirul zice că cel care își vede păcatele proprii este mai mare decât cel ce învie morți. Iar pentru Sfântul Sofronie Saharov, vederea păcatelor nu este posibilă fără harul lui Dumnezeu.

Realismul celui care își vede păcatele este greu de atins, la fel ca și libertatea și compasiunea care se nasc de aici.