Cel mai frumos scris de pe lume!

Tataie locuiește în alt sat, dincolo de pădure. Dar vine în fiecare duminică pe la noi. Eu stau încă de dimineața la poartă și aștept să-l văd apărând din depărtare.

Parcă aș fi în prima zi de școală și doamna învățătoare Bălțatu ne spune să deschidem caietul și să desenăm un punct. Doar că zăpada din caiet nu e atât de întinsă. Punctul este, însă, tot așa de mic la început. Pe urmă încep să crească, una câte una, literele alfabetului din el.

Din punctul ce coboară pe lângă pădure crește, apropiindu-se tot mai mult, tataie.

Îi zăresc, mai întâi, căciula. După aceea, cojocul. Apoi toiagul din mână, în care se sprijină când merge. Cu toate că știu, încă din clipa în care e doar un punct, cine este, mi-e teamă, totuși, să nu fie vreun lup! Tataie știe însă că mi-e frică de lupi, și e el. D-aia și e, ca să n-am nici un motiv să-mi fie frică. Cred că rostul lui tataie pe lume e ca să nu-mi fie mie frică de nimic. E ca atunci când am învățat să scriu, când îl aștept pe tataie. Iar atunci când îl văd venind, e ca atunci când am învățat să citesc literele scrise pe albul zăpezii din carte.
Pe albul zăpezii de pe dealul dintre sat și pădure îl citesc, duminică de duminică, pe tataie! Și nu mă satur niciodată de citit! Cred că nici n-ar mai fi duminică, dacă tataie n-ar veni. D-asta și vine el pe la noi, ca să fie duminică în fiecare săptămână. Eu l-aș citi însă cu același drag și dacă ar veni zilnic. Fiindcă tataie este cel mai frumos scris de pe lume! În toate zilele, nu doar duminica. Chiar și decât scrisul doamnei învățătoare, pe care n-o întrece nimeni din toată școala, este tataie mai frumos! Și-o să tot fie, câtă vreme voi exista eu pe pământ! (Fragment din romanul Înger, îngerașul meu, în curs de pregătire)