Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cele două căi ale suferinţei
În Patericul egiptean găsim un îndemn pe care cei ce se nevoiau în pustie îl adresau ucenicilor: „Ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te...“. Acest îndemn, „nu te număra pre tine“, înseamnă să nu te consideri pe tine ca fiind cineva, să te consideri mai prejos de ceilalţi pentru a gusta din odihna şi pacea pe care Hristos o dă sufletelor smerite. Lepădarea de sine înseamnă, în ultimă instanţă, a pune pe Dumnezeu în centrul vieţii tale. Atunci când Hristos este în centrul vieţii tale, abia atunci şi viaţa ta capătă cu adevărat valoare. Aceasta este, în fapt, şi prima condiţie pentru a deveni ucenici ai lui Hristos.
A doua condiţie este „să ne luăm crucea“. Sintagma aceasta a pătruns foarte mult în limbajul obişnuit. Cel mai adesea o folosim cu înţelesul de a ne purta greutăţile, necazurile, suferinţele pe care le întâmpinăm în lumea aceasta. Nu este greşit acest înţeles pe care îl acordăm în vorbirea curentă, dar este incomplet. Pentru că, atunci când spunem că trebuie să ne ducem crucea şi nu-L avem ca model pe Hristos cel răstignit, pierdem din vedere tocmai ceea ce face din acest instrument de tortură din vremea romanilor un simbol al mântuirii pentru creştini. Hristos Şi-a asumat crucea suferinţei şi a morţii în chinuri, dar nu a fost vorba aici doar de un supliciu îndurat cu mult curaj. Hristos a iubit crucea, Şi-a dorit şi S-a lăsat să fie înălţat pe cruce. A ales să poarte rănile produse de ea şi pe trupul înviat, deşi putea foarte bine să renunţe la stigmate. El ştia că aceasta este singura cale prin care poate redeschide omului raiul, iar dragostea Sa pentru oameni s-a răsfrânt şi asupra acestui mijloc prin care moartea avea să fie învinsă, prin care noi aveam să fim scoşi de sub stăpânirea puterilor vrăjmaşului. Nu întâmplător diavolul se teme de cruce: pe el nu-l impresionează, desigur, geometria celor două braţe, perpendiculare una pe cealaltă, ci frica sa vine din aceea că îi aminteşte diavolului de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. În plus, Crucea îi mai aduce aminte şi de smerenia lui Iisus Hristos, Cel Care a acceptat o astfel de moarte deşi avea puterea să o evite, iar smerenia, se ştie, este armă nebiruită împotriva diavolului. Faptul că tocmai crucea a ajuns să fie un simbol al creştinismului, al mântuirii omului, nu este chiar o întâmplare. Însuşi trupul nostru are forma crucii atunci când ridicăm braţele pentru a îmbrăţişa lumea, adică viaţa aceasta pământească, viaţă care pentru noi, ca urmaşi ai lui Adam, nu este scutită de suferinţă. Iar soluţia pe care creştinismul o aduce la această problemă capitală nu este aceea de a scăpa de suferinţă. Mântuitorul nu a promis, celor care-l ascultau, fericire şi plăceri nenumărate pe acest pământ. „În lume, necazuri veţi avea“, ne avertizează Fiul lui Dumnezeu, şi adaugă: „dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea“. Aşadar, suferinţele nu trebuie să ne împiedice de a urma lui Hristos. Avem în faţă două căi şi trebuie să ne hotărâm să alegem una dintre ele în fiecare clipă a vieţii noastre. Prima este cea a purtării crucii suferinţelor întru Hristos, avându-L mereu ca model pe Mântuitorul, învăţând de la Acesta dragostea şi smerenia. Cealaltă cale este tot una presărată de suferinţe, dar fără Hristos. Pentru că, oricât de bogat ar fi cineva nu poate evita suferinţa: puterea materială nu poate să te ferească nici de boli, nici de necazuri. Suferinţele vin oricum, însă noi nu trebuie să trăim oricum cu ele. Iar creştinismul nu este una dintre religiile care, prin diferite tehnici, promite să te izbăvească de suferinţă. Creştinul adevărat ştie însă că există un rost al suferinţei şi, mai ales, are speranţa că există un sfârşit definitiv al acestor suferinţe vremelnice. „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie acela îl va scăpa“ ne spune Mântuitorul. Dacă ne vom concentra, aşadar, asupra modului în care putem să evităm suferinţele, să ne cruţăm de orice gest jertfelnic, de fapt ne vom pierde pe noi înşine. Străduindu-ne din răsputeri doar să ne fie bine în lumea aceasta, uitând că viaţa noastră are un sfârşit, nu vom face decât să ratăm viaţa veşnică şi salvarea sufletelor noastre. Singura cale mântuitoare este calea Crucii. Crucea, acest simbol al vieţii şi mântuirii noastre este pusă de creştini la loc de cinste în casă, purtată la piept, dar nu precum fac cei care o consideră o bijuterie asortată cu o anumită îmbrăcăminte sau un talisman purtător de noroc. Crucea nu se poate „asorta“ decât cu o dragoste jertfelnică.