Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cenușă
Am văzut un om ce mergea pe câmp despicat în două de fulger.
El nu s-a oprit însă din mers. Doar că mergea în direcții diferite.
Unde mai pui că și vorbea în timp ce-și continua drumul, care se împărțise și el în două, dar fără să fie atins de trăsnet.
De fapt, cele două jumătăți de gură vorbeau între ele. Fiecare jumătate de om se folosea de urechea ce-i rămăsese, înțelegând numai jumătate din vorbele spuse.
Inima n-a putut fi împărțită. I-a rămas jumătății din stânga.
Deși lipsită de inimă, jumătății din dreapta i s-a făcut dor de jumătatea cealaltă, simțind dintr-odată cum se ridică de la pământ și începe să zboare. Nu cu o singură aripă, cum s-ar fi cuvenit, ci cu două.
De aceea nu i-a fost deloc greu să pornească în căutarea jumătății din stânga și să-i dea, până seara, de urmă. S-au îmbrățișat cu o singură mână, și-n timp ce se îmbrățișau, au băgat de seamă că le crește mâna lipsă la loc. După care celălalt picior, celălalt ochi și cealaltă ureche. Cealaltă jumătate de cap, adică, devenind iarăși un om întreg, unul singur, nu doi, cum părea să se întâmple.
Aripile jumătății din dreapta erau și ale celeilalte jumătăți acum. Omul ce le purta în spate s-ar fi trântit, cum era istovit de drum, chiar acolo, în mijlocul câmpului, să se odihnească, dar, văzând ce pățise mai devreme, a zis că e mai sigur cerul și s-a ridicat în aer, lungindu-se în primul nor întâlnit în cale. A văzut că ploua, când s-a trezit, și că el dormise la adăpostul unui copac de pe câmp.
Îl durea lumina ochilor de atâta somn. Frecându-se cu una din cele două aripi la ochi, s-a pomenit că începe să intre în pământ. Înainte de a intra de tot, a mai apucat doar atât să spună: Doamne, ce vis am avut! Se făcea că eram cenușă!