Cerurile spun

Cu zeci de ani în urmă, Victor Papilian, celebrul profesor de anatomie de la Cluj şi un literat plin de har, a scris o piesă de teatru cu titlul „Cerurile spun“, poate una dintre cele mai remarcabile piese ale dramaturgiei româneşti. Din păcate, ea a fost îngropată în tăcere, ca atâtea alte opere literare de valoare, care păcătuiau prin lipsa proslăvirii răului.

„Cerurile spun“ - iată cuvinte pe care, din păcate, nu le folosim destul de des. Care ar trebui să intre în limbajul nostru zilnic. Pentru că „cerurile spun“ cu adevărat. Cerurile ne vorbesc, doar că nu vrem sau nu ştim să le auzim. Şi niciodată glasul lor nu este mai actual, mai plin de semnificaţii, mai prezent decât acum, în preajma Crăciunului.

La Sinodul al IV-lea de la Calcedon, s-a declarat că Iisus Hristos este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi“. „În esenţă, se mărturiseşte deci că Fiul lui Dumnezeu Cel înainte de veci S-a întrupat şi s-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin Întrupare s-a realizat uniunea ipostatică sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeeşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, persoana lui Iisus Hristos“, spune părintele Stăniloae în Dogmatica sa, vol. al II-lea. „El n-a venit să altereze natura, pe care El, ca Dumnezeu şi Cuvântul a făcut-o, ci ca să îndumnezeiască firea pe care El a unit-o cu Sine în acelaşi şi unic ipostas… pe care a unit-o în chip voit cu bunăvoinţa Tatălui şi cu conlucrarea Duhului“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul în Disputatio cum Pyrrho).

Cerurile spun, cerurile cântă, cerurile slăvesc sărbătoarea întregului univers

Naşterea Domnului înseamnă că: „persoana dumnezeiască intră în relaţia nemijlocită cu noi, oamenii, ca persoană omenească, împlinită în mod culminant“ (D. Stăniloae, op. cit.). Crăciunul este momentul crucial, când omenirii i se redă nădejdea, pe care greşeala strămoşilor ei i-au răpit-o, prăvălindu-ne în starea de păcat, de lipsă a perspectivei mântuirii. Această restaurare se datorează iubirii pe care Dumnezeu o poartă omului, pe care l-a destinat veşniciei. Cerurile spun că acest moment, determinat istoric, şi nu de o fantezie oarecare, a constituit începutul unei ere noi pentru noi toţi, că ni s-a dăruit posibilitatea de a ne strădui să merităm, prin voinţă şi efort neîntrerupt, dovada infinită de iubire a Creatorului nostru. Cerurile spun, cerurile cântă, cerurile slăvesc sărbătoarea întregului univers, bucuria biruinţei asupra răului, asupra morţii, sărbătoarea miracolului, a iubirii. Ele cântă odată cu noi momentul crucial al acestui fapt fără precedent. Aşa cum corurile de îngeri au cântat la Naşterea Domnului semnificaţia grandioasă, unică a Întrupării, care a făcut posibilă îndumnezeirea firii omeneşti.

Trebuie doar să le auzim, să le înţelegem şi să cântăm împreună cu ele. Odinioară, îngerii au slăvit miracolul împreună cu păstorii, cu magii, cu întreaga creaţie, închinându-se Pruncului dumnezeiesc pe paiele ieslei sărace. Fiul lui Dumnezeu nu a venit ca un împărat dominator care să ne înspăimânte, ci, ca un prunc firav, asemenea nouă, între noi şi pentru noi. Ce lecţie de smerenie ne-a dat El, arătându-ne că Dumnezeu nu ni se impune, ci aşteaptă dragostea noastră, dăruindu-ne-o pe a Sa, că ne este aproape şi că aşteaptă doar un semn din partea noastră. Că avem libertatea de decizie, dreptul de a alege drumul pe care mergem. Ce exemplu de dragoste infinită pe care El aşteaptă s-o arătăm, la rândul nostru, semenilor, în comuniunea mântuitoare cu ei! Căci nimeni nu se poate mântui singur. Drumul către cer îl putem face numai împreună cu ceilalţi, într-o libertate deplină.

„Să deschidem larg uşa sufletului cu toată smerenia“

De aceea Crăciunul este sărbătoarea împărtăşirii bucuriei cu ceilalţi. Ne strângem în jurul bradului împodobit, colindăm şi ne spunem unul altuia vestea cea mare: „Astăzi a venit Hristos, Mesia cel luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!“. Îl primim pe Moş Crăciun, care ne aduce daruri şi fiorul unor clipe de sărbătoare cosmică, de măreţie şi strălucire. Căci omenirea are nevoie de acest fior, atunci când cerurile se deschid, şi spun că Transcendentul a venit la noi, printr-un act de infinită iubire, dându-ne certitudinea că face parte din realitatea noastră de zi cu zi şi că trebuie doar să ne dăm osteneala de a-L vedea şi primi. „Iată, Eu stau la uşă şi bat“… niciodată aceste cuvinte nu sunt mai actuale, mai evidente ca în aceste clipe.

Generaţii nenumărate care ne-au precedat ne-au învăţat semnificaţia magnifică a sărbătorii, a Crăciunului, nu a unei anonime „sărbători de iarnă“, de tristă amintire, care nu spune nimic. Omenirea a fost oprită din prăbuşirea ei spre moartea definitivă, spre nonexistenţă. Am primit de la acestea moştenirea bucuriei, a speranţei, a frumuseţii lumii noastre aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu nouă, cei pe care ne-a numit fiii Săi. Şi suntem datori s-o transmitem mai departe…

Ne rămâne doar să deschidem larg uşa sufletului cu toată smerenia, pentru a-l adăposti pe Fiul lui Dumnezeu, care a venit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască“, aşa cum odinioară L-a adăpostit ieslea modestă, luminată de steaua călăuzitoare, şi să lăsăm vocile îngerilor să răsune ca şi atunci.