Charisticum: O secularizare a mănăstirilor în Imperiul Bizantin?

În primele secole după încheierea domniei Sfântului Constantin cel Mare (†337), viața monastică s-a extins cu repeziciune în Imperiul Roman de Răsărit. Primirea Tainei Botezului de mulțimi nesfârșite de păgâni condusese, inevitabil, la tot mai multe pogorăminte spirituale, la o folosire pe scară tot mai largă a iconomiei în ceea ce privește ascetismul comuni­tăților crești­ne primare. Considerând că atingerea unei trepte spirituale înalte devenise cu neputință în cadrul vieții în lume, o parte a creștinilor râvnitori a luat drumul pustiei întemeind schituri, mănăstiri sau simple colibe unde, postind aspru și rugându-se neîncetat, urmând astfel și modelul exterior, nu doar interior, al vieților încărcate de suferințe, necazuri și neputințe ale Sfin­ților Apostoli și ale urma­șilor acestora.

Dorul de liniștire, de rugăciune intensă și pocăință pentru propriile păcate a fost părăsit, însă, încetul cu încetul, pe măsură ce mănăstirile erau din ce în ce mai căutate de pelerini, împodobite cu danii bogate și, din nefericire, implicate în unele controverse politice sau sociale ale vremii. Pe măsură ce o certă delăsare se instaura, la început tainic, apoi tot mai fățiș, autoritățile bizantine au fost nevoite să ia măsuri, fie radicale, cum a fost cazul reformei monastice încercate de Nichifor al II-lea Focas (963-969), la mijlocul secolului al X-lea, fie ceva mai echilibrate, cum a fost cazul charisti­cum-ului. În esență, această ultimă încercare a constat în desemnarea unui mirean din clasa elitistă bizantină, care urma să se ocupe de administrarea eficientă a proprietăților și diverselor anexe ale unei mănăstiri. Din fondurile rezultate, o parte urma să fie folosită pentru acoperirea nevoilor viețui­torilor mănăstirii, a reparării și întreținerii locașului de cult și chiliilor monahale, precum și pentru acte caritabile. Cel care administra mănăstirea avea dreptul să păstreze și el o parte din fondurile rezultate, având în vedere efortul depus pentru buna chivernisire a acestora.

Administrare eficientă sau iubire de argint

Problema cea mai mare, care a apărut în contextul acestei încercări surprinzătoare a autorităților bizantine de a reda mănăstirilor adevăratul lor scop, și anume acela de a fi locașuri de rugăciune și pocă­ință, nu a provenit din partea monahilor sau a monahiilor. Cu toții erau conștienți de faptul că, pentru a evita orice fel de abuzuri din partea celor puternici, dar lipsiți de frică de Dumnezeu, cât și pentru a se preocupa în primul rând de sporirea vieții lor duhovnicești, au nevoie de ajutorul unor laici bine intenționați. Însă, cei care au comis greșeli flagrante și au dat naștere unor evenimente greu de digerat fie de autoritatea imperială, fie de cea eclezială, au fost tocmai cei cărora li se încredințase o astfel de misiune.

În unele situații, mirenii respectivi au folosit toate fondurile mănăstirii în scop propriu, lipsind atât monahii, cât și săracii sau orfanii care beneficiau de sprijinul material al mănăstirii de orice ajutor în acest sens. Iubirea de argint s-a dovedit mai puternică decât dorința de a ajuta cu adevărat Biserica. De altfel, această situație s-a repetat, în mod consecvent, și în secolul al XIX-lea în Principatele Unite, odată cu promulgarea Legii secularizării averilor mănăstirești, sau prin Decretul nr. 410/1959, din perioada comunistă, când nu doar averile, ci și monahii sau monahiile au fost scoși cu forța din mănăstiri și trimiși îna­poi în lume. Fie prin laicii bizantini din secolele IX-X, fie prin autoritățile noastre autohtone din secolele XIX-XX, s-a observat foarte clar că administrarea seculară a unei mănăstiri se dovedește „profitabilă" doar într-o singură direcție. Care a fost această direcție, rămâne de prisos să mai afirmăm.

Dincolo de toată această istorie tristă, parcă veșnic repetabilă și din care nimeni nu pare să învețe prea multe, rămâne un deziderat încă neatins, dar care, pe viitor, ar putea să devină realizabil: conlucrarea între monahi și mireni în ceea ce privește administrarea unei mănăstiri, având scopul declarat de a-i ajuta pe cei săraci, pe văduve și orfani, precum și pe toți cei care caută călăuzirea spirituală pe calea mântuirii. Însă, spre deosebire de trecut, monahii vor trebui să își asume cu râvnă, în continuare, călăuzirea duhovnicească a celor care iau povara sarcinii administrative, astfel încât aceștia să nu devină prizonierii iubirii de argint, care a creat atâtea probleme în decursul veacurilor, iar cei din urmă să fie conștienți că nu lucrează pentru satisfacerea unor nevoi seculare, ci pentru propria lor mântuire și ajutorarea celor nevoiași.