Chestiunea adevărului

Cuvântul-cheie al epocii în care trăim este cel de verificare. Când am constatat cât timp pierd zilnic verificând tot felul de fleacuri,

m-a apucat teama ca nu cumva să fiu mai bolnav decât crezusem, pentru ca după un timp să-mi dau seama că ceea mi se păruse a fi un defect psihologic de care credeam că sufăr numai eu să se dovedească a fi trăsătura fundamentală a lumii noastre.

Gama zilnică a gesturilor pe care le facem numai cu rostul de a verifica ceva sau pe cineva are o gradaţie uimitoare: verificăm dacă am închis uşa, dacă nu am lăsat apa sau gazele deschise, dacă am dus gunoiul; apoi ne verificăm înfăţişarea în oglindă, ne verificăm contul în bancă sau dacă nu cumva maşina din faţa blocului ne-a fost furată în timpul nopţii; verificăm dacă nu ne-a înşelat soţia sau dacă nu am fost păcăliţi la cântar în piaţă; verificăm dacă nu am fost surprinşi asupra unei culpe sau dacă partea de abjecţie a fiinţei noastre nu a ajuns la urechile altora; în fine, ne verificăm fidelitatea prietenilor cu aceeaşi grijă cu care statele lumii îşi verifică periodic mănunchiul de alianţe şi sferele de influenţă. Iar la sfârşit, dacă mai avem timp, verificăm dacă ceea ce se spune despre trecutul nostru este propagandă sfruntată sau adevăr banal.

Pe scurt, puţine lucruri din viaţa unui om nu stau agăţate de săvârşirea în prealabil a unui act de verificare, iar ceea ce este înmărmuritor este că toate fleacurile acestea alcătuiesc de fapt adevărul profund al vieţii noastre, dar nu atât în sensul comun al unei deprinderi psihologice de fiinţă silită a trăi într-o permanentă stare de vigilenţă, ci în sensul profund că omul este prin firea lui un verificator, asta însemnând pur şi simplu că adevărul (verus) este rezultatul unei verificări. Etimologic, a verifica înseamnă a face ca ceva să fie adevărat. Când verifici un lucru, îl adevereşti sau nu. De pildă, când verifici istoria, o adevereşti sau o respingi, dar nu o mistifici acoperind-o cu falsuri.

Astfel, tot ceea ce este veridic şi veritabilîn viaţa noastră este rezultatul unei verificări premergătoare, după cum tot ceea ce este fals şi mincinos este rodul mistificării. Chiar dacă urechea noastră nu mai sesizează jocul de nuanţe dinlăuntrul acestor cuvinte, viaţa ne este prinsă în câmpul lor de forţă.

Morala? A măslui viaţa unui popor înseamnă nu doar a-i servi pe tipsie minciuni care, repetate mereu, devin adevăruri subînţelese, dar pe deasupra înseamnă a-l împiedica să verifice dacă trăieşte în minciună sau în adevăr. Prin urmare, scopul unei propagande este să-i facă pe oameni să nu mai poată verifica o anumită versiune, caz în care siguranţa şi liniştea lor dispar, căci nimeni nu ar sta să verifice ceva dacă nu ar urmări siguranţa zilei de mâine. Verificăm ca să fim siguri, nu pentru altceva. De pildă, trăim într-o Românie în care am fost împiedicaţi în mod sistematic să verificăm adevărul istoriei interbelice şi postbelice. De aici şi lipsa noastră de siguranţă.

Adevărul (veritas) este o problemă de susceptibilitate psihologică, şi nu de competenţă cognitivă. Zilnic verificăm o mie de fleacuri, dar de ce? Omul e fiinţă verificatoare (veritas facere), în sensul că produce adevărul înlăturând suspiciunea şi întronând siguranţa. Psihologic, nu avem încredere decât în oamenii cărora le-am verificat în timp caracterul. Verifici ca să risipeşti suspiciunea apriorică cu care îţi întâmpini semenii. Un om verificat e cel care nu mai reprezintă un pericol. De aceea, orice instituţie îşi verifică angajaţii, după cum vecinii de bloc se verifică între ei. A şti ce hram porţi - deprinderea spontană de a-l intui pe semenul din faţa ta - arată că verificatul e forma spontană de manifestare a vigilenţei umane. A sta de veghe supraveghind e totuna cu a verifica. Tocmai de aceea adevărul ţine cu precădere de vigilenţă şi de suspiciune, şi abia apoi de cunoaştere.