Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Chipul râvnitor al Cuviosului Sinait pe calea Păresimilor

Chipul râvnitor al Cuviosului Sinait pe calea Păresimilor

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei

Întâlnim în perioada Postului Mare minunatele chipuri ale celor care au trăit în duhul Evan­gheliei și au urmat calea cea strâmtă, unii fiind virtuoși dintru început, iar alții descoperind acest drum mai târziu, după minunată revelaţie şi tainică chemare.

Între aceste chipuri pilduitoare este și cel al Sfântului Ioan Scărarul.

Îndeobște cunoscut monahilor, mai ales pentru opera sa principală - Scara, care a fost în anumite perioade ale istoriei scrierea cea mai lecturată după Sfânta Scriptură, iar pentru alții ilustru anonim, Cuviosul Ioan Sinaitul este vas ales al lui Dumnezeu, mare Părinte al pustiului.

Modelul pe care ni-l propune Biserica prin chipul și trăirea Sfântului Ioan Scărarul este de referință pentru viața duhovnicească.

În popasul Duminicii a patra a Sfântului și Marelui Post ne odihnim trăirile sub acoperământul umbros al călugărilor sinaiți și al asprului lor nevoitor, scriitorul cel iscusit, care a lucrat în sme­renie și răbdare adâncă mântuirea lui și a obștii încredințate în veacul al VII-lea.

Ioan, numit Scolasticul, Sinaitul sau Scărarul, autorul lucrării care a întors la Dumnezeu mulțime de monahi și credincioși, Scara sau Leastvița (cum a mai fost numită), s-a născut înainte de anul 579 și a trăit până în jurul anului 650 (70 de ani, după alții 72). Cândva se considera că s-a născut în jurul anului 525, însă o seamă de istorisiri despre părinții din Sinai și studiile unor biografi au stabilit nașterea lui în ultima parte a veacului al șaselea. Nu se cunoștea patria Sfântului Ioan Scărarul, însă Arhiepiscopul Atenei, Meletie, în Istoria Bisericească, afirmă că ar fi fost de obârșie din Palestina. Țara Sfântă oferea loc propice atunci și altădată nevoitorilor care Îl căutau pe Dumnezeu și se întâlneau tainic cu El.

A intrat în mănăstire, după obiceiul vremurilor, la o vârstă tânără, asemenea marilor călugări care și-au început nevoințele lor la fragedă tinereţe. A ajuns la Sinai când avea aproximativ 16 ani. Trăise primii ani ai vieţii cu folos, învățase carte și vădea o educație elevată. Cunoștea cuvintele Scripturilor, dar și tainele științelor, care se regăsesc în cuvintele lucrării sale de căpătâi. De aceea, s-a dedus că provenea dintr-o familie înstărită, întrucât numai un astfel de mediu i-ar fi facilitat accesul la științele și filosofia vremii.

În mănăstire a avut povățuitor un bătrân cu viață sfântă, Martirie, căruia i-a fost ucenic aproape 20 de ani. Noviciatul era adevărata școală a monahismului, nou-veniții fiind încredințați celor cu experiență. Atunci când bătrânul era un om ales, ucenicii deveneau la fel, urmând modelul învățătorului...

După moartea minunatului Martirie s-a retras într-un loc pustiu, numit Thola, la cinci mile de mănăstire, unde s-a nevoit într-o exemplară liniștire filocalică vreme de 40 de ani. Către sfârșitul vieții a fost rugat să primească ascultarea de îndrumător (egumen) al Mănăstirii Sinai. Atunci a alcătuit Scara, la rugămintea starețului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai, lângă Marea Roșie. Erau acolo 12 izvoare și mulțime de finici, unde își așezaseră odinioară, pentru o vreme, israelitenii tabăra, după ieșirea din Egipt.

Ioan al Raithului i-a cerut lui Ioan Scărarul reguli scrise despre viețuirea ascetică, lepădarea patimilor și dobândirea virtuților, pentru ca toți cei care le vor citi să poată urca asemenea unei scări care pornea de pe pământ și se ducea către cer, văzută de Patriarhul Iacob în visul lui.

Ioan Scărarul mărturisește că s-a gândit cu deosebire la cei 30 de ani de viață ai Mântuitorului, înainte de începerea lucrării Sale publice. Cartea a fost împărțită în 30 de cuvinte (pe care le putem considera capitole), unul mai important decât celălalt. Sfântul Ioan Scărarul le numește stări, nu stări de un ceas, sau de mai multe, ci permanente, în care așezându-se monahul va putea să dobândească fericita nepătimire și liniștirea dincolo de zgomotul lumii.

Lucrarea Sfântului Ioan Scărarul este deosebit de importantă. Fiecare pagină are o frumusețe de negrăit, iar cuvintele sunt adevărate mărgăritare.

Din cuprinsul lucrării ni se descoperă câteva modele sublime, deosebite, pre­ți­oase, remarcabile.

Autorul cărții evocă un boier din Alexandria, Isidor, care s-a retras din lume. Acela a mărturisit într-o zi că, la fel cum se predă fierul făurarului, așa s-a predat și el starețului care i-a cerut să rămână la poarta mănăstirii și să facă îngenunchiere fiecărui trecător, zicându-i: Roagă-te pentru mine, părinte, că sunt stăpânit de duh rău. A făcut așa șapte ani și a ajuns la cea mai adâncă smerenie și zdrobire de inimă. După acest timp, păstorul (starețul) a vrut să-l învrednicească și de hirotonie, dar Isidor mult s-a rugat să-l lase, să sfârșească drumul petrecând la poarta mănăstirii, vorbind despre sfârșitul lui și chemarea apropiată la Dumnezeu. Lăsându-l în rânduiala pe care a avut-o, după zece zile a plecat prin neslăvire în chip slăvit la Domnul, luând apoi, în a șaptea zi a adormirii sale, și pe portarul mănăstirii, căruia îi spusese că de va dobândi îndrăznire la Domnul, nedes­păr­țiți vor fi dincolo...

Fiind întrebat acest Isidor de felul cum se simțea stând la poartă, i-a mărturisit că făcea pocăință cu toată amărăciunea, cu silirea și cu sânge, înțe­legând că puțin necaz suportat pentru Dumnezeu e mai mare decât o faptă mare săvârșită fără necaz, deoarece necazul de bunăvoie probează credința și iubirea, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul.

Alte cuvinte ale lucrării zugrăvesc despre felul cum se rugau cei din Muntele Sinai în acele vremuri: unii stăteau toată noaptea până dimineața afară, cu picioarele nemișcate, clătinându-se de somn în chip uimitor și nedăruindu-și nici un pic de odihnă, ci lovindu-se și trezindu-se cu ocări și certări, alții priveau cu jale la cer, cerând de acolo ajutor cu tânguiri și strigări, alții stăteau în rugăciune legându-și mâinile la spate ca niște osândiți, unii ședeau pe pământ, în sac și cenușă acoperindu-și fața cu genunchii, bătându-și fruntea de pământ, unii lovindu-și mereu pieptul, alții udau pământul cu lacrimi, alții, fiind lipsiți de lacrimi, se loveau pe ei înșiși, iar alții plângeau pentru sufletele lor, ca pentru niște morți, neputând să rabde strâmtorarea inimii lor.

Vorbind despre pomenirea morții, Sfântul Ioan Scărarul spune: Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi, iar aducerea aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas. Celor care vie­țuiesc în lume fără să-și schimbe viața, gândul la moarte le dă sentimentul că ostenelile și convorbirile lor sunt zadarnice, că necinstirile de care au parte sunt adevărate. Dimpotrivă, celor care își schimbă viața, ostenelile le sunt dulci, iar necinstirile nu mai sunt socotite.

O altfel de privire decât aceea cu care ne-am obișnuit noi, pământenii superficiali.

Sfântul Ioan Scărarul amintește de Isichie Horebitul, nevoitor în Muntele Horeb, la poalele Muntelui Sinai. Petrecea într-o totală lenevie, neavând grijă de suflet. Îmbolnăvindu-se odată, până la marginea vieții, încât părea că peste un ceas va muri, și-a venit în fire și i-a rugat pe toți să plece din locul acela, zidind ușa chiliei sale. A rămas înlăuntru 12 ani fără să mai vorbească vreodată. Nu mai gusta decât pâine cu apă, ședea cu mintea țintă în extaz, la cele pe care le văzuse în ceasurile suferinței. Era adunat cu mintea în sine și cu duhul rugăciunii, iar când era gata să se săvâr­șească a vorbit cu frații, spunân­du-le: Iertați-mă. Nimeni de va avea pomenirea morții nu va putea să păcătuiască vreodată. Frații s-au minunat văzând pe cel de odinioară atât de nepăsător preschimbat. Înmormântându-l cu cuvio­șie, după un număr de zile, căutând rămășițele lui, nu le-au aflat. Ioan Scărarul ne spune că Domnul a încredințat și în felul acesta despre pocăința lui plină de grijă și vrednică de laudă pe toți care voiesc să se îndrepte după o lenevire îndelungată.

Cuvântul al zecelea al Scării ne vorbește despre clevetire. Să nu-ți rămână ascuns lucrul acesta. Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigașilor. Într-o clipă s-a făcut o schimbare între ei. Ne spune Sfântul Ioan Scărarul: Am văzut pe unul păcătuind pe față și păcătuindu-se în ascuns, și pe cel pe care l-am osândit ca pe curvar l-am aflat socotit la Dumnezeu neprihănit, pentru că îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea lui. Una și singură este calea cea mai scurtă dintre căile ce duc la iertarea greșelilor. Să nu judeci, dacă adevărat este cuvântul, nu judecați și nu veți fi judecați (Matei 7, 1). Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui ce voiește să se pocăiască. Chiar de ai vedea pe cineva greșind în ceasul morții, nici atunci să nu-l osândești, căci necunoscută este oamenilor judecata lui Dumnezeu. Unii au făcut greșeli mari la arătare, dar au făcut lucruri și mai mari în ascuns. S-au înșelat, deci, iubitorii de osândiri, prinzând fum în loc de soare. Am văzut pe unii făcând pe ascuns, neștiuți de lume, tot felul de greșeli și cu presupusa lor curăție osândeau aspru pe cei care săvârșeau unele greșeli mici la arătare.

A judeca, spune Sfântul Ioan Scărarul, înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu, dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul. Culegătorul de struguri mănâncă numai boabe coapte și nu culege nimic din aguridă. Mintea pricepută și înțeleaptă ia aminte cu sârguință la virtuțile pe care le vede la unii. Cel fără minte iscodește cele vrednice de ocară și lipsurile. Despre aceasta s-a zis: isvodit-au fărădelegi, istovitu-s-au născocind iscodiri (Psalmul 63, 6).

Cei care au ajuns la Muntele Sinai au văzut că locul neprielnic unde pietrele și praful par a împărăți au adus înalta trăire a sihaștrilor și iubitorilor de Dumnezeu din timpuri trecute până la noi. Încercările pustiei, luptele cele mari, rugăciunile, ostenelile, smerenia au dat rodul pe măsură, la vremea cuvenită.

Pomenirea Sfântului Ioan Scărarul în Postul Sfintelor Paști arată că ne­voința, tăcerea, rugăciunea, neosândirea și virtuțile amintite de înțeleptul trăitor sinait sunt trepte care ne ajută să urcăm către Dumnezeu, Care așteap­tă cu bucurie, cu brațele deschise, pe cel care vine cu nădejde.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Ioan Scararul  -   Postul Mare