Chipuri iconice dintr-o galerie sui generis a Fălticenilor

Pentru odrasla cea mai dragă Sadoveanului, Pro­fira, Profirița, cum o dezmierda scriitorul, copilița care se uimea fermecată, descoperind mărgăritare prin dumbrăvile minunate ale Fălticenilor, confesorul de mai târziu și de o viață al părintelui ei, tărâmul acesta al ițirii în lume a luat în imaginația sa parcă dezmărginită dimensiunile unei „Planete...”. Se gravase atât de adânc miracolul toposului în sufletul foșnind de emoții, că peste ani își amintea totul cu de-amănuntul. Dar nu se lăsa doar purtată pe covorul amintirilor, ci reînvia edenul pierdut, spre a-l regăsi și a se cuprinde iar de mirabilul acelei vârste a frăgezimilor înmiresmate de irepetabile bucurii și fericiri. Întoarcerea în mit se săvârșea prin scris. Profira Sadoveanu, ființă în toată firea, se așeza în fața hârtiei și pana umbla ca pe strunele unei harfe. Se reîntrupa „Planeta părăsită”. Cea a copilăriei astfel redobândite. Cartea avea să apară într-o primă ediție în 1970. „Așa, câteodată, stând în ceardacul casei de la Fălticeni și privind culmea împădurită de la miazăzi, simțeam o pișcătură în inimă și, ca la un semnal, treceam deodată dincolo de visuri.”

Citind zilele acestea o carte, de fapt un tom, cu cele peste o mie de pagini, „Izvoarele amintirilor prin dumbrăvile minunate”, apărută la Editura Crimca a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, gândul meu a zburat, fără să-mi fi trecut prin minte înainte, spre această palimpsestică bucoavnă a splendorilor anotimpului inocenței, scrisă de Profira Sadoveanu, pe care am avut onoarea să o primesc, cu o caldă dedicație din partea autoarei, la Fălticeni, în ziua de 5 iunie 1987, când s-a inaugurat Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”. Săgetarea înspre această carte, a cărei ediție din 1987 de la Editura Minerva se numără printre cele mai prețioase ale bibliotecii mele, n-a fost de fel întâmplătoare.

La lectura tomului Vlădicii Timotei Aioanei, fălticenean dintr-o altă generație de oameni de seamă ai locului, am perceput că cele slovenite în cuprinsul parcă atotcuprinzător izvorăsc din aceleași impulsuri ale inimii, din „pișcătura” cordului, cum atât de plastic defi­nește starea aceasta Profira Sadoveanu. Titlul tomului grăiește elocvent în privința asta. Aidoma ilustrei sale înaintașe, autorul pășește imaginar prin dumbrăvile minunate ale târgului celest. Sunt mai multe dumbrăvi în cuibarul acesta de viețuire omenească, asemănătoare în înfățișare și duh cu cea a închipuirii nepereche a lui Mihail Sadoveanu. Autorul le cheamă, glăsuind psalmodic, cu vocea lui, a dulcelui cânt și alint, la un sobor al amintirii. Își ogoiește așa dorul după raiul copilăriei. Aducerea aminte e o doinire dintr-un caval, învăluitoare, mângâietoare și mai ales tămăduitoare a tânguirilor lăuntrice. În pânzetul ce se țese euritmic transpar cu proeminență notele recunoștinței. Ce-și amintește diacul? În privire și în oglinda fântânii sufletești prind chip oameni, cei care au dat și dau noima unicității Fălticenilor, „mon amour”, cum am supranumit așeza­rea, într-o altă cronicărească scriere, profesorul Paul Miron și subsemnatul. Aceste personaje, cu aura lor, sunt portretizate pe fundalurile miticului meleag fălticenean, așa cum se răsfrângeau în ființa copilului Cristinel-Gabriel în vremea copilăriei copilărite, rămase în amintiri fără de hotare temporare, dar și potrivit adăugirilor de peste ani. Cartea reunește 136 de asemenea figuri iconice. Cea a mamei Elena, căreia îi este închinată ca ofrandă cartea la împlinirea vârstei de 80 de ani, evocată prin „Sfioase amintiri luminoase revărsate din tainița inimii”, deschide șirul, ce continuă cu 110 „Slujitori ai Bisericii”, 17 „ Cărturari”, 9 „Profesori și oameni ai locului” și 16 „Chipuri de oameni evlavioși”. Portretele se rânduiesc într-un Sinaxar sui generis, reconstituind atmosfera unor decenii din existența Fălticenilor, însemnate cu faptele lor alese. Portretistul se folosește, firește, de condei, unul în descendență sadoveniană, cum remarcă cu îndreptățire semnatara „Predosloviei”, Doina Cernica, des­cen­dență firească, ce stă bine unui condeier fălticenean, înnobilându-l. Condeiul e muiat în călimara inimii, de unde preia toate culorile afecti­vi­tății unei naturi îmbelșugat afective. Nu doar în paginile acestui tom Timotei Aioanei Prahoveanul e „un cronicar al inimii”, cum notam într-un comentariu privitor la o altă scriere a sa. În tot ceea ce încrustează prin cuvânt, Vlădica o face apelând la colțul unei inimi iubitoare. Astfel meșteșugite, pisaniile au virtutea dăinuirii. Dar dincolo de trăiri, de sentimente, un rol de seamă în trăinicia literei scrijelite îl are istovul celui pasionat de izvoare, cercetate cu acribie până în cotloanele tainice, cu o abilitate une­ori detectivistă, spre a dezlega și a scoate la lumină adevărul, semnificativul, cu rosturile tălmăcitoare în crug de „vreme trece, vreme vine”. Așa, de pildă, mergând în cimitirul Tâmpești, Grădini cum i se spune azi, necropola cea mai însemnată a Fălticenilor, poposind la mormântul părintelui său Miron, strămutat între timp în vatra natală de la Rădășeni, Vlădica și-a aruncat privirea alături pe o „cruce veche și modestă din piatră, pe care se distingeau cu greu câteva slove: Arhimandritul Veniamin Arhipescu”. Descoperirea i-a stârnit curiozitatea-i definitorie și, mânat de aceasta, a pornit pe urme să dezlege enigma înmormântării monahului la Fălticeni. „Nu-mi puteam explica cum un arhimandrit, rar întâlnit și acum, dar mai ales în urmă cu mai bine de o sută de ani, și-a aflat odihna la Fălticeni, într-un târg de provincie al Moldovei, și nu în cimitirul unei mănăstiri. Am așezat de câteva ori o lumânare la mormântul arhimandritului și m-am gândit la singurătatea monahilor, dar și la drumul greu pe care îl au de străbătut în viață și adeseori chiar la momentul părăsirii acesteia.” A întrebat, cum zice Vlădica, în stânga și-n dreapta la Fălticeni, dar nimeni nu știa o iotă despre cel care-și dormea de amar de vreme somnul de veci în țintirimul fălticenean. S-a angajat, cum se mai petrecuse și în alte asemănătoare împrejurări, în cercetări minuțioase și, în bun prieteșug cu norocul, avea să afle că arhimandritul se stabilise la Fălticeni în 1877, fiind îngropat în cimitirul Bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (Tâm­pești), la 17 noiembrie 1897. Printr-o riguroasă investigare de arhivă și din mărturiile viului grai a alcătuit un expresiv portret al unui călugăr care a fost un slujitor harismatic al Bisericii și școlii. În loc de recunoștință pentru lucrarea sa vrednică, arhimandritul, jertfitor în misiune, a avut parte de ingratitudine și de un fel de exil la Fălticeni vreme de 20 de ani. Demersul acesta zugrăvitor de scoaterea din uitare a devenit unul recuperator și tâlcuitor ca pedagogie socială. Cam la fel a procedat Vlădica și în cazul unei alte figuri notorii a Fălticenilor, strălucitul germanist Virgil Tempeanu, căruia i-a căutat ca un explorator locul de veci. L-a găsit la Buftea, unde a viețuit dascălul fălticenean de odinioară după mutarea la Bucu­rești, cetatea magistraturii sale universitare. Vlădica nu s-a oprit doar la rugăciunea cuvenită, la îngenunchere și aprinderea lumânării, a candelei cinstitoare. Împreună cu primarul așezării ilfovene s-a grijit să îndepărteze paragina și uitarea, ce se așternuseră peste memoria unui om între oameni. De altfel toate aceste portrete capătă substanță, reliefuri, grație substratului faptic și informativ. Viețile celor întruchipați se configurează din împletirea sen­zi­tivității cu elementele documentate și se etalează în exemplaritatea lor.

 Vlădica Timotei își amintește cu înfiorare de „Planeta părăsită”. O redobândește fericit datorită unui dar de preț, cel al iubirii aproapelui, de care amintește în capitolul mărturisitor „Însemnare”, ce străjuiește cartea aidoma literelor săpate în piatră de la intrarea într-o biserică, cele ce dau seamă de făptuitorii zidirii. Cuviincios ca un adevărat ctitor, autorul ne deslușește întemeierea lucrării sale: „Motivul esențial al apariției acestei cărți este al recunoștinței și neuitării. Ce bine ar fi dacă și alți fălticeneni, mai talentați decât mine, ar scrie, la rân­du-le, despre oamenii și locurile din ținutul binecuvântat al Fălticenilor”. Prin apariția acestui tom, ieșit de sub tipar în preajma ivirii pe lume a Preasfinției Sale la Rădă­șeni, într-o dumbravă minunată, la 13 noiembrie 1966, autorul se înscrie în galeria plăsmuitorilor de cărți tezaur despre „Oameni și locuri” din ținutul Fălticenilor. E o izvodire a unui cronicar al inimii, prolific, cu harul slovei ce dă întrupare duhului inefabil al „Planetei părăsite”. O planetă ce viază și prin scrieri ca acestea, plămădite spre desfătare și cunoaștere, în care putem privi expresivele chipuri ale unui Sinaxar sui generis, dând seamă de Terra mirabilis, cum s-a consacrat în lumea românească târgul de poveste al Fălticenilor.