Cimitirul de nume

Dacă nu știi ziua când o să mori, de ce s-o știi pe cea în care te-ai născut?

Poate că d-asta nu-și sărbătoreau oamenii din satul meu niciodată ziua de naș­tere. Pentru ei erau importante doar sărbătorile trecute în calendar. Numele ce le purtau erau dovada venirii lor pe lume. Știau că viața o să li se termine într-o zi, dar că numele o să le mai rămână o vreme pe pământ. În cazul unora, chiar și după ce li-l ștergeau ploile și curgerea timpului de pe crucile din cimitir.

Nu mai exista omul, dar numele lui continua să umble zi de zi prin sat. Îl vedeai venind dinspre pădure cu un maldăr de vreascuri în spinare. Sau jucând în horă la vreo nuntă. Sau secerându-și, alături de alte nume, rămase și ele fără oamenii care le purtaseră, grâul de pe câmp. Sau întorcându-se cu căruța de la moară. Sau plecând după târguieli la oraș. Sau privind din pragul casei la copiii care veneau de la școală. Sau amin­tin­du-și că mai demult li se întâmplase și lor la fel, să fie privite, când mergeau pe drum cu ghiozdanul în spate, de numele unor oameni care dispăruseră. Erau nume mărunțele atunci, după care se apucaseră de crescut, devenind nume de oameni în toată firea, după care se apucaseră de îndrăgostit de alte nume, cele de bărbați, de ale unor femei, cele de femei, de ale unor bărbați, după care se apucaseră de făcut copii, după care de îmbătrânit, iar la urmă de tot, de murit puțin. Le vedeai adică umblând prin sat, însă nu chiar atât de vii ca în vremea când erau nume de oameni vii. Odată cu oamenii, mureau și ele nițel. Unele mureau chiar de tot. Asta era atunci când se șter­geau și de pe cruci, și din gândurile celor din sat. Nu le conducea nimeni pe ultimul drum, iar ăsta era cel mai trist lucru de pe lume, cu mult mai trist decât faptul că mureau! Se îngropau singure-singurele în uitare, căci așa se chema și se cheamă și acum cimitirul de nume.

Dar se va termina cu toate înmormântările curând. Nu va mai fi nimeni de murit. Nici dintre oameni. Nici dintre nume.

Pe vremea când oamenii se împrumutau de nume de la sărbători, era nămețit de veselie satul meu. Rămase doar pe pereți, sărbătorile îl vor nămeți cu tris­tețea lor până la cer. Cred că n-o să mă mai pot întoarce acasă atunci. Căci nu o să mai am pe unde.