Cincizecimea - tandreţea Duhului Sfânt pentru creaţie

În compoziţia iconografică a praznicului Pogorârii Duhului Sfânt întâlnim, în registrul de jos, un detaliu de o semnificaţie deosebită pentru cosmologia ortodoxă. Sub chipul unui împărat este personificat Cosmosul. În secolul al XIX-lea, N. Petrovsky propunea următoarea erminie: "De ce este înfăţişat la Pogorârea Duhului Sfânt un om stând în loc întunecat, gârbovit de ani, îmbrăcat în veşmânt roşu, cu coroană împărătească pe cap şi cu o pânză albă în mâini, pe care sunt aşezate douăsprezece suluri? Omul stă în loc întunecat pentru că lumea a fost până atunci fără credinţă; e gârbovit de ani pentru că a îmbătrânit sub păcatul lui Adam", iar M. Quenot interpretează: "bătrânul rege captiv (cosmosul) iese dintr-o temniţă întunecoasă de unde îşi întinde braţele spre lumina divină".

Cincizecimea reprezintă prologul îndumnezeirii Cosmosului, debutul transfigurării acestuia prin lucrarea Duhului Sfânt pentru a dobândi în eshaton calitatea de "cer nou şi pământ nou". Categoriile noului şi ale transfigurării pe care le iniţiază salvator Duhul Sfânt transformă cotidianul plictisit, sufocant şi consumat în realitate teofanică şi optimistă. Duhul Sfânt pogoară în lume ca lumea să urce spre Dumnezeu. Praznic al Cosmosului în entuziasmul Duhului Sfânt şi nu în euforie dionisiacă, Cincizecimea constituie geneza Bisericii ca spaţiu şi realitate vindecată "ce cheamă tot Universul să intre în ea pentru a fi transformată la plinirea vremii în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu" (Vl. Lossky). Înstrăinată şi tulburată prin păcat, lumea revine în braţele dumnezeieşti prin lucrarea Mângâietorului. În acest caz, lumea nu ne mai răneşte, ci ne uimeşte (pr. Galeriu).

Teologului Jürgen Moltmann, la a cincea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi din 1975, semnala că teologia ortodoxă este actuală prin învăţătura ei despre Duhul Sfânt. Teologia ortodoxă, prin înţelegerea autentică a rolului Duhului Sfânt ca Persoană a comuniunii, evită întotdeauna disjuncţiile de natură filosofică ce au cucerit gândirea teologiei apusene şi întâmpină cu succes crizele ce decurg din acest dualism. Majoritatea problemelor lumii contemporane (criza ecologică, impasul la nivelul familiei, tragedia persoanei suprimate în colectiv şi altele) derivă tocmai din neputinţa de a înţelege comunional lucrurile. Teologia ortodoxă, precizând şi mărturisind în modul cel mai corect relaţiile intratrinitare şi rolul Duhului Sfânt implicit, oferă în acest sens cadrul adecvat regăsirii unui Dumnezeu trinitar care Se împărtăşeşte şi Se comunică şi a unei lumi chemate la comuniune, dialog şi responsabilitate.

Lumea nu este o realitate autonomă şi nici "trena lui Dumnezeu" în sensul panteist al lucrurilor, ci susţinut de lucrarea Duhului lui Dumnezeu şi aflat în relaţie deosebită cu persoana umană. Omul poate "amartiza" (M.I. Rupnik) lumea, dar tot omul este cel care o poate "umaniza" (N. Berdiaev) transformând-o în potir liturgic şi cristelniţă dumnezeiască. Autonomizarea lumii de Creatorul ei aduce cu sine o serie de dificultăţi. Pierderea valorii lumii înseamnă dezastrul ecologic. Decăzut din vocaţia de ierurg al Cosmosului, omul se transformă în despot, abuzând de creaţie. Martin Rock afirma că "această criză a lumii moderne e o criză a interiorităţii noastre, a sufletelor noastre pustiite şi tocite la taina creaţiei". Prezenţa activă şi permanentă a Duhului Sfânt în creaţie prin harul dumnezeiesc necreat duce la o reevaluare corectă a raportului om - cosmos - Dumnezeu şi la succes în soluţionarea problemelor actuale, făcându-l pe om să se comporte matur cu creaţia. Ecologia, spune Leonardo Boff, nu este o preocupare doar a unor grupuri, ci ea trebuie să fie prioritatea şi responsabilitatea tuturor. Altfel ea devine lumea dezintegrată a lui Picasso şi lumea plictisită a lui Kafka.

F.M. Dostoievski, în romanul Fraţii Karamozov, prin gura stareţului Zosima, a evidenţiat magistral vocaţia omului în raport cu lumea: "Îmbrăţişează pământul şi iubeşte nestăvilit şi fără odihnă, iubeşte toată lumea până la exaltare. Iubeşte toată creaţia lui Dumnezeu, iubeşte-o în întregime, iubeşte fiecare fir de nisip, fiece frunză, fiece rază de la Dumnezeu, iubeşte animalele, iubeşte plantele, iubeşte orice lucru. Să iubim fiecare lucru, şi în lucruri vom cunoaşte taina lui Dumnezeu." Cincizecimea este sărbătoarea tainei lui Dumnezeu din lucruri, este praznicul Cosmosului. Să învăţăm să fim atenţi la Cincizecime şi să nu rămânem în afara ei.