Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Cinstea cuiva nu stă în luxul afişat, ci în vieţuirea virtuoasă”

„Cinstea cuiva nu stă în luxul afişat, ci în vieţuirea virtuoasă”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 31 Ian, 2016

Sfinții Trei Ierarhi au crezut cu toată tăria în eficiența educației creștine a oamenilor. De aceea au fost și sunt considerați „dascăli ai lumii și ierarhi”, adică învățători autentici și sfințitori ai lumii. Ei sunt „dascăli” ai lumii civilizate (oikoumene), nu numai pentru că doi dintre ei s‑au pronunțat în mod expres cu privire la educație, ci pentru că în tot ceea ce au întreprins, ca slujitori ai lui Hristos, Sfinții Trei Ierarhi au fost educatori.

De la Sfântul Vasile deținem o cuvântare - „Către tineri” - în care marele capadocian își expune punctul de vedere cu privire la rolul literaturii clasice (desigur, necreștină) în educarea tinerilor creștini. Nu avem informații că Sfântul Vasile ar fi urmat cursurile vreunei școli creștine, cum va face mai târziu Sfântul Ioan Gură de Aur, contemporanul său mai tânăr.

Virtutea, singura care nu se pierde

În ciuda celor care, după ce creștinismul a devenit religia dominantă în imperiu, considerau că folosirea exclusivă a învăță­turii creștine ar fi fost suficientă pentru educaţia unui tânăr, Sfântul Vasile va scoate în evidență necesitatea ca tinerii creștini să cunoască operele marilor clasici: „Trebuie să stăm de vorbă - spunea Arhiepiscopul Cezareei Capadociei - cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea un anumit folos pentru cultivarea sufletului”, cu condiția ca tinerii creștini să nu dea acestor bărbați cârma minților lor, cum ar da cârma unei corăbii, și nici să‑i urmeze unde i‑ar duce aceia, ci să primească de la ei atât cât le este de folos și să știe ce trebuie să lase deoparte. În această cuvântare, autorul face referire la 32 de autori din literatura antică, de la cei foarte cunoscuți (Pitagora, Platon, Xenofon, Plutarh) la unii foarte mici (ceea ce arată vasta lui cultură), căutând să convingă de faptul că „nu sunt nefolositoare pentru suflet învățăturile profane”. El atrage atenția ca, după ce am fost iniți­ați în literatura profană, `să ascultăm învățăturile sfinte și de taină” de așa manieră, încât să ne pregătim din viața aceasta pentru cea de dincolo. În altă parte, va spune că trebuie să fim educați astfel încât „să nu ne alipim de cele muritoare ca și cum ar fi veșnice și nici să nu disprețuim pe cele veșnice ca și cum ar fi trecătoare”.

Sfântul Vasile arată că, une­ori, între cele găsite în cultura profană și învățăturile creștine pot fi asemănări, ceea ce ne poate fi de folos, alteori între ele vom constata că nu este nici o legătură. În felul acesta, prin compa­rație, vom afla care‑i mai bună și o vom alege pe aceasta.

Pentru educarea în spiritul creștin, înainte de toate, Sfântul Vasile spune că tinerii trebuie să fie obișnuiți cu cuvinte frumoase: „Obișnuirea cu cuvintele rele este cale spre fapte rele”. Copilul trebuie obișnuit cu virtutea, singura care nu se pierde.

În acest sens, tânărul trebuie să‑și disciplineze atât simțurile, prin care intră în noi informațiile din mediul înconjurător, cât și mintea, care nu trebuie poluată de minciună și de cuvinte ruși­noase. Copilul nu trebuie să audă de la pedagog cuvinte care să‑i strice sufletul. Aceasta nu înseamnă că tânărul creștin va trebui ținut într‑un fel de carantină culturală, ci va trebui obiș­nuit să procedeze cu informațiile cum procedează albinele: „Acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă (în stup) tot ceea ce găsesc în florile peste care se așază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, restul îl lasă cu plăcere”. Prin urmare, va spune Sfântul Vasile: „Să primim acele scrieri care ne sfătuiesc spre bune”.

„Învață‑ți copilul să trăiască cu evlavie în lume!”

De la Sfântul Ioan Gură de Aur  deținem o cuvântare având ca temă responsabilitatea părinți­lor creștini de a‑și educa crești­nește copiii, scrisă la 20 de ani după ce Sfântul Vasile făcuse ace­lași lucru. În vremea Sfântului Ioan, creștinismul devenise religie de stat, cu privilegii reale, ceea ce sporea interesul de a deveni creștin. Sfântul Părinte constată că mulți creștini erau edu­cați sau își educau copiii mai degrabă pentru slava deșartă decât pentru mântuire. Despre slava deșartă sau lauda lumii, Sfântul Ioan spune că „este un adevărat demon care se strecoară pe furiș în sufletul nostru”. De aceea, Sfântul Ioan atrage aten­ția: `Cinstea și vaza cuiva nu constau în a avea o casă luxoasă și frumoasă (...), ci în depășirea firii omenești printr‑o viețuire virtuoasă”. Pentru aceasta este nevoie de o bună educație făcută de buni pedagogi. Sfântul Ioan consideră că toate formele de rău social din lume se datorea­ză lipsei bunei educații a copiilor: acestora nu le vorbește nimeni despre feciorie, nimeni nu le vor­bește despre curăția trupească și sufletească, nimeni nu‑i învață să disprețuiască averile și măririle, nimeni nu le vorbește despre poruncile vestite în Scripturi.

Sfântul Ioan subliniază necesitatea unei educații morale, fundamentată pe spiritualitatea creștină: „Învață‑ți copilul din prima vârstă să trăiască cu evla­vie în lume! (...) Întrebuințează cum trebuie superioritatea ta! Tu ești primul care te vei bucura de bunătăți dacă ai un copil bun (...). Învață‑l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăru­ință și să facă semnul crucii când spune sau face ceva!”

Sfântul Ioan, în cuvântarea consacrată educației, preia motivul mai vechi din literatura patristică, potrivit căruia omul este o cetate cu cinci porți. Așa este și copilul. Acesta este o cetate, cele cinci porți sunt cele cinci simțuri. Toate acestea trebuie păzite, adică educate, încât copilul să aibă pe buze cuvinte cuviincioase și evlavioase, cuvintele lui Dumnezeu, iar urechile lui să nu audă cuvinte urâte. El trebuie adus frecvent la biserică și să poarte nume de sfinți: „Să intre, așadar, în casă numele sfin­ților prin numele ce se dau copiilor. Prin aceasta se educă nu numai copilul, ci și tatăl, când vede că este tatăl lui Ioan, al lui Ilie, al lui Iacov. Dacă vom da cu evlavie copiilor noștri nume în cinstea drepţilor care au plecat dintre noi, vom avea mai multă înrudire cu drepții decât cu stră­moșii, și acest lucru ne va folosi mult atât nouă, cât și copiilor”.

Copilul trebuie educat să fie bun și îngăduitor cu oamenii, să știe că toți oamenii sunt egali prin fire, de aceea să se poarte cu slugile cum se poartă cu frații săi.

Copilul trebuie educat încât să aibă conștiința că este stăpân și liber, însă stăpânul pornirilor sale, ca nu cumva să ajungă robul acestora, el, care, în calitate de om, este liber.

Copilul trebuie să fie educat pentru adevărata bărbăție crești­nă, adică, el „nu trebuie să fie nici bleg, nici sălbatic, ci puternic și blând”. Puterea și blândețea sunt virtuțile care‑l vor pregăti pentru maturitate și pentru viața într‑o societate mai bună, datorită educației pe care i‑o vor da părinții creștini.

I‑au unit dragostea de oameni, preocuparea pentru studiu şi vieţuirea ascetică

 Sfinții Trei Ierarhi ne‑au educat prin viețile lor, exemplare sub toate aspectele. Au făcut parte din protipendada Asiei Mici și, respectiv, a Siriei, în cazul Sfântului Ioan Hrisostom. Sfântul Vasile, născut în 330, fiul retorului Vasile din Neocezareea Pontului, era al doilea dintre cei nouă copii ai părinților lui. A studiat la Cezareea Capadociei, Constantinopol și Atena. După întoarcerea de la studii, a practicat pentru puțină vreme retorica, apoi va primi botezul și‑și va dedica viața ostenelilor ascetice și încercării de reformare a monahismului din Capadocia, Pont și Armenia. Va fi hirotonit preot în Cezareea Capadociei, unde va continua activitatea didactică și pastoral‑misionară. În anul 370 va fi ales mitropolit al Capadociei, calitate în care va duce o muncă asiduă pentru explicarea și apărarea credinței niceene în fața semiarienilor, susținuți de autoritatea imperială. Dragostea de oameni, devenită proverbială, instituționali­zată în așezăminte caritative, teologia înaltă profesată, slujirea, evlavia și curăția vieții i‑au adăugat la numele său supranumele de „cel Mare” pe când era încă în viața aceasta. A trecut la cele veșnice în anul 379.

Sfântul Grigorie, născut în anul 329, a fost unul dintre cei trei copii ai retorului Grigorie și apoi episcop de Nazianz în Capadocia. A studiat la Cezareea Capadociei, unde l‑a cunoscut pe tânărul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria și la Atena, unde a legat pentru toată viața o prietenie deosebită cu Sfântul Vasile. Sfântul Grigorie va scrie mai târziu că prietenia îi unise atât de mult, încât aveau impresia că ar fi „un suflet în două trupuri” și că la Atena, cei doi n‑au cunoscut decât două drumuri: pe cel către școală și pe cel către biserică. Întors de la studii, Grigorie va începe viața ascetică alături de Vasile în localitatea Anesi din Pont. Va fi hirotonit preot în Nazianz de către tatăl său, apoi episcop de Sasima de către Sfântul Vasile. După moartea lui Valens, va fi chemat în Constantinopol spre a propovădui credința stabilită la Sinodul de la Niceea. A convins lumea de ortodoxia credinței trinitare, fiind supranumit „Teologul Treimii”, cum va rămâne pentru totdeauna în istorie. A fost pentru puțin timp episcop al capitalei, a deschis și a condus lucrările Sinodului II ecumenic, de unde a fost nevoit să se retragă. Va muri la Nazianz în anul 390.

Sfântul Ioan s‑a născut pe la anul 350 în Antiohia, ca fiu al lui Secundus, comandantul armatelor romane din provincia Orient. Tatăl său a murit când fiul său abia se născuse. Mama sa, Antuza, rămasă văduvă la 20 de ani, își va consacra viața educării lui. Ioan a primit, cu adevărat, o educație excepționa­lă, laică (de la retorul Libanius) și una creștină (de la Diodor). A practicat scurtă vreme retorica, dar, după botez și după trecerea la cele veșnice a mamei sale în anul 375, Ioan va începe viața ascetică într‑o comunitate și într‑o peșteră din apropierea Antiohiei. Va fi hirotonit diacon și preot în Antiohia. Se va remarca ca preot, slujitor al săracilor și mare orator. În 398 va fi hirotonit episcop al Constantinopolului. Standardul vieții sale nu s‑a potrivit cu intrigile Bizanţului și viața de huzur a cetățenilor acestuia. A predicat Evanghelia ca nimeni altul, de aceea va fi supranumit „Gură de Aur”. Dar a murit în exil, departe de scaunul său episcopal, în anul 307.

Comemorați în zile diferite (1, 25, 27) ale lunii ianuarie, cu începere din secolul al XI‑lea cei Trei Sfinți Ierarhi vor fi sărbă­toriți împreună în ziua de 30 ianuarie a fiecărui an, ca mari dascăli ai lumii și ierarhi. În modelarea personalităților acestor sfinți au avut un rol important familiile creștine din care proveneau și mai ales mamele lor, ele însele sfinte: Emilia, Nona și Antuza.

Modele prin vieţile lor ireproşabile

Cei trei au fost într‑adevăr dascăli. Ca să‑i învețe pe creștinii din vremea lor și pe cei de mai târziu, între care ne numărăm și noi, Sfinții Trei Ierarhi au cuvântat și au scris foarte mult. De la ei ne‑au rămas comentarii la cărțile Sfintei Scripturi, tratate teologice, omilii, cuvântări, rânduieli disciplinare, rugăciuni, Sfintele Liturghii și chiar poezii și drame religioase în versuri, cum este cazul Sfântului Grigorie de Nazianz. Acesta a scris mai multe versuri decât ne‑a lăsat Homer în „Iliada” și „Odiseea”, la un loc.

Spuneam mai sus că cei trei au fost dascăli prin viețile lor ireproșabile. Puritatea vieților lor a determinat pe mulți să‑i urmeze, ierarhii recunoscuți fiind ca modele.

Cei trei sunt dascăli pentru că i‑au învățat pe contemporanii lor să creadă în mod autentic în Dumnezeu. Nu orice credință este mântuitoare, ci aceea care te raportează corect la Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spunea în acest sens: „Când spun cuvântul Dumnezeu, străfulgerați‑vă de unica și întreita Lui lumină: întreită, după Ipostasuri sau Persoane, iar unică după ființă, adică după Dumnezeire.” Sau: „Când spun cuvântul Dumnezeu, zic Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevărsându‑se nici dincolo de acestea, spre a nu introduce o puzderie de zei, și nemărginindu‑se nici la fiecare dintre acestea, spre a nu ne osândi de sărăcie de Dumnezeire”.

Sunt dascăli pentru că ne‑au învățat să ne rugăm

Toți au alcătuit rânduieli ale Sfintei Liturghii. Liturghiile Sfântului Ioan și Sfântului Vasile se păstrează în cult până azi. Alte rugăciuni ale acestora sunt prezente în cărțile de cult actuale. Textele Sfântului Grigorie au inspirat imnografii în crearea unor părți din cultul public al Bisericii.

Sfântul Vasile este dascăl și învățător pentru că a reformat monahismul din vremea sa și în dioceza sa, dându‑i rânduieli fundamentate nu atât disciplinar, cât teologic, care se găsesc la baza tuturor rânduielilor monahale de mai târziu. Tot el ne‑a lăsat primul glosar tematic, fundamentat pe Noul Testament, privind viața morală a credincio­șilor. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a abordat toate temele pastorale și morale care solicitau Biserica din vremea lui, dându‑le soluții din perspectiva exegezei Scripturii.

Sfinții Trei Ierarhi sunt dascăli pentru că ne‑au învățat ce înseamnă slujirea preoțească: „arta artelor și știința științelor”, „cel mai mare semn al iubirii față de Hristos și slujire mai înaltă decât toate slujirile, în ciuda faptului că este plină de multe greutăți și primejdii”.

Cei trei ierarhi sunt dascăli  în toate omiliile și cuvântările lor, atât prin conţinutul lor, cât şi prin modul în care știau și voiau să se pună într‑o comunicare și într‑o comuniune speciale cu cei care îi ascultau. În cuvântarea bisericească nu este suficient doar să spui ceva, chiar dacă acest ceva este profund și superior. Important este feed‑back‑ul celor către care te adresezi. Înțe­lepții ierarhi știau, percepeau acest lucru și erau sensibili la modul în care se adresau credin­cioșilor prin cuvânt, pentru că îi iubeau efectiv.

În acea vreme episcopii făceau parte din rândul demnitarilor imperiali. De pe această poziție se puteau adresa oamenilor obiș­nuiți cu formulele consacrate în limbajul demnitarilor, menit să impună distanța cuvenită între demnitar și omul obișnuit. Sfinții Trei Ierarhi n‑au procedat așa. N‑au folosit formule de adresare prin care ei să se plaseze oarecum în afara comunității celor cărora le vorbeau. Deși demnitari publici, cei trei ierarhi, prin modul de adresare poporului credincios, scoteau în evidență că și ei erau credincioși din aceeași categorie și de aceeași calitate cu ceilalți membri ai Bisericii. Le dădeau certitudinea că toți erau una în aceeași credință, în aceeași speranță, în aceeași iubire. Le vorbeau credincioșilor ca unii dintre ei, nu de deasupra lor sau din afara comunității eclesiale, ca unii care să nu fie temuți, ci iubiți. Precum le era modul de învățare, modul de adresare, tot așa le era și modul de comportare față de obștea dreptcredincioasă a Bisericii. Sfântul Vasile a fost maestru în crearea unor instituții culturale și caritative, unde învăța direct și trata bolnavii personal, nu numai instituțional. Sfântul Ioan împărțea el însuși săracilor daruri, de aceea a și fost supranumit „ambasadorul celor săraci”.

Sfinții Trei Ierarhi au fost dascăli compleți, la nivel teoretic și la nivel practic. Au trăit urmând Blândului Învățător și învățând pe contemporanii lor prin ceea ce au știut ei înșiși și prin ceea ce erau ei înșiși, mari dascăli ai lumii și ierarhi, de aceea au și rămas așa pentru totdeauna în istoria și în viața Bisericii.