Cinstind crucea, Îl cinstim pe Hristos!

Numai cei năpădiţi de negativism îndrăznesc să spună că cinstirea crucii este idolatrie. Şi stăruind în a spune aşa, contrazic ceea ce afirmă cu limpezime însăşi Sfânta Scriptură: „crucea este puterea lui Dumnezeu“ (1 Cor. 1, 18). Şi totodată neagă ceea ce dovedeşte rotunjimea celor două mii de ani de trăire creştină.

Pornind de la aceste premise, o elementară corectitudine, de bun simţ, cere câteva lămuriri atât de ordin biblic, cât şi de logică. Mai întâi de toate e necesar să spunem că între cruce şi idol, ca într-o nefirească împletire a lor, există o deosebire de substanţă. Deoarece idolul nu are suport în realitate, în schimb crucea vorbeşte despre un eveniment ţinând de specia concretului istoric, anume răstignirea lui Iisus pentru mântuirea lumii.

Iar din această deosebire decurge şi impactul pe care ele îl au asupra noastră sub aspect comportamental. Căci dacă crucea  ne înalţă mintea şi sufletul la Dumnezeu, idolul are efecte din cele mai degradante. Ca în episodul cu „viţelul de aur căruia evreii i-au adus arderi de tot. Apoi au şezut de au mâncat şi au băut şi pe urmă au jucat“ (Ieşire 32, 4-6). Şi din pricina unor asemenea răstălmăciri şi rătăciri neghioabe Dumnezeu le-a poruncit „să nu-şi facă chip cioplit şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, sus, ori din câte sunt pe pământ, jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu se închine lor şi nici să le slujească!“ (Ieşire 20, 4-5).

În detrimentul acestei porunci, există în Vechiul Testament un episod care, cumpănindu-se pe muchia de cuţit a sacrilegiului, mai-mai că pare un îndemn la idolatrie. Şi încă unul venind chiar din partea lui Dumnezeu. Pentru că El Însuşi, de parcă alt mai potrivit mijloc de scăpare nu ar fi fost, i-a poruncit lui Moise „să facă un şarpe şi să-l pună pe un stâlp; şi va fi că tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă apoi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acela privea la şarpele cel de aramă şi trăia“ (Numeri 21, 8-9). Tâlcul acestei întâmplări ni-l dezvăluie Iisus spunând că a fost o anticipare a înălţării Sale pe cruce, „ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 15).

Asupra sensului ei a stăruit şi Sfântul Ioan Hrisostom într-o Omilie la statui, spunând că „şarpele a preînchipuit taina crucii. Şi ce a dorit Dumnezeu să spună prin aceasta? Anume că, precum atunci şarpele de aramă a fost spânzurat pe lemn, pentru a curma muşcătura şerpilor, tot astfel Iisus, Cel lipsit de păcat, a fost răstignit pe cruce ca să pună capăt lucrării demonilor“.

Dar dacă la porunca dată de Dumnezeu lui Moise „să facă un şarpe de aramă“ (Numeri 21, 8) o adăugăm pe cea prin care i-a spus „să facă doi heruvimi de aur“ (Ieşire 25, 18) şi apoi le punem faţă-n faţă cu cea prin care tot El i-a spus lui Moise, şi prin el întregului norod evreu, „să nu-şi facă chip cioplit“ (Iş. 20, 4), aproape că ne vine să spunem că Dumnezeu, „la Care nu există schimbare sau umbră de mutare“ (Iac. 1, 17), Se contrazice. Singura ieşire din paradoxul unei asemenea situaţii „este aceea de a şti dacă fiinţele şi lucrurile de care ne folosim sunt pentru noi uşi care ne duc spre Dumnezeu sau oglinzi care ne întorc spre noi înşine“ (G. Marcel). Sau, altminteri spus, Dumnezeu interzice închinarea la idoli şi totodată doreşte să cinstim lucrurile sfinte, cum sunt icoana şi crucea, „pentru ca prin mijlocirea lor să urcăm cu mintea şi cu sufletul la El“ (Sfântul Ioan Damaschin).

Cinstirea crucii este şi un răspuns la trebuinţa omenească de a opera cu noţiuni concrete şi de aceea „refuzul ei transformă creştinismul într-o teorie abstractă“ (L. Uspenski). Altminteri, un creştin ortodox autentic „nu va cinsti niciodată materia crucii  - să nu fie! -, ci crucea ca simbol al lui Hristos. Iar acolo unde se află semnul Lui, acolo Se află şi El de faţă“ (Sfântul Ioan Damaschin). Venind să întărească cele de mai sus, Sfântul Teodor Studitul, confruntat la vremea sa cu asemenea aspecte delicate, a pus degetul pe rană şi, în chipul cel mai lămuritor cu putinţă, le-a răspuns împotrivitorilor crucii că „nu substanţa ei e venerată, ci efigia prototipului închipuită pe ea ca o pecete“.

Celor care, din motive numai de ei ştiute, resping crucea şi făgăduinţele de mare belşug spiritual pe care ni le oferă, dându-se cu sârguinţă amăgirii de a spune că nu este decât un chip cioplit, un lemn prin care s-a pronunţat blestemul osândei la moarte, le amintim că ea a fost sfinţită de Sângele lui Iisus. Iar Scriptura porunceşte, şi nu avem cum să nu-i dăm crezare, „că pe cele pe care le-a curăţit Dumnezeu, tu să nu le numeşti spurcate!“ (FA 10, 15). Altminteri, ce I-am putea răspunde lui Dumnezeu Care, în dorinţa de a ni se adresa, ţine seama de rosturile condiţiei noastre trupeşti şi ca atare îngăduie să ne folosim de anumite forme materiale, pentru ca, prin mijlocirea lor, să urcăm cu mintea şi sufletul la El? Însă oricum am privi-o, crucea rămâne cea mai răvăşitoare dovadă „a nebuniei lui Dumnezeu cea mai înţeleaptă decât oamenii şi a slăbiciunii lui Dumnezeu mai puternică decât oamenii“ (1 Co. 1, 25).