Cinstirea eroilor

Prezentul îmbină, pune laolaltă acumulările trecutului cu ceea ce facem noi. Chiar dacă nu suntem conştienţi întotdeauna de faptul că ducem cu noi, într-o formă sau alta, fapte din trecut, stări, chipuri, deprinderi, reprezentăm şi oameni de altădată, mentalităţi, învăţăminte. Într-un cuvânt, suntem într-o bună măsură ceea ce au fost cei de dinaintea noastră; dacă conştientizăm cât de puţin trecutul cu tot ce înseamnă el, avem totodată datoria sfântă de a prelungi spre dăinuire valorile nepieritoare ce ne ţin verticali, ca neam, prin limba pe care o vorbim, prin credinţa pe care o mărturisim, prin pământul în care trăim.

O nedespărţită treime într-o continuitate ce i-a făcut pe cei care au luptat pe câmpurile de bătălie să-şi dea viaţa, iar pe cei care au fost întemninţaţi în lagăre şi închisori să mărturisească dreapta credinţă, apărând fiinţa neamului nostru.

Dragostea pentru ţară, unitatea de neam şi de credinţă au fost arătate fără şovăire, constituindu-se în adevărate repere pentru ceea ce suntem azi.

Nu au cum să fie uitate vreodată numele scrise pe mormintele şi monumentele ridicate în cinstea eroilor; căci ei sunt pomeniţi „din neam în neam”, după cum se exprimă Biserica în rugăciunile sale.

Aducându-ne aminte de eroii neamului, de ostaşii căzuţi pe câmpurile de luptă, de toţi cei care au fost închişi în lagăre şi închisori pentru credinţa în Bunul Dumnezeu, înţelegem mai bine ce avem de făcut noi, cei de astăzi, atât pentru noi, cât mai ales pentru cei de mâine. Numai aşa, această moştenire de suflet ne face să nu uităm ce ne-au împărtăşit bunii şi străbunii noştri, despre vremurile de odinioară, când plecau la război pentru a lupta, unii rămânând plecaţi pentru totdeauna.

Pe milioane de vieţi jertfite astfel s-a clădit ceea ce avem astăzi. Fiecare familie de român şi-a dat tributul său. Au stat cruci înălţate la fiecare poartă - şi nu puţine - ca un stindard al biruinţei, iar numele eroilor au fost scrise în cartea neuitării neamului cu litere aurite de lumina neatârnării şi a veşniciei. Cine a putut să-şi uite vreodată soţul mort pe front, fiul sau fratele? Cine poate privi înainte, fără să se întrebe ce-au făcut înaintaşii, bunii şi străbunii, moşii şi strămoşii?

Istoria nu uită niciodată; ea are martorii săi, ea ne vorbeşte - important este să vrem s-o ascultăm. De neuitat au rămas şi vor rămâne pentru unii mărturiile bunicilor - aşa cum au rămas şi pentru mine vorbele mişcătoare, udate de lacrimi, ale bunicii, când ne vorbea despre Primul Război Mondial şi despre momentul când străbunicul a plecat pe front. Erau atât de vii amintirile, încât povestindu-le, aveam impresia că se petreceau sub ochii noştri. Ascultând-o, parcă vedeam aievea cum străbunicul trece prin grajdul boilor, pe care îi mângâie îndelung, ca şi când nu i-ar mai vedea vreodată; cum îşi sărută nevasta şi pe cei doi copii, plecând să-şi apere ţara - de parcă ar fi plecat pentru totdeauna.

Mai târziu, atunci când s-a terminat războiul, şi-au adus aminte că unul dintre cei doi boi a mugit îndelung, prevestind parcă ceea ce avea să urmeze.

Aşa ne vorbea bunica despre tatăl său, străbunicul nostru, pe care abia îl ţinea minte, având doar câţiva anişori când acesta a plecat la război; dar de la care a păstrat intactă şi astăzi căldura îmbrăţişării lui de rămas bun.

Bucuria Întâiului de Decembrie 1918 nu ar fi fost posibilă fără această dăruire până la sacrificiu a celor care au trăit înaintea noastră.

Fie-le cinstirea pururea!