Ciprian Porumbescu, un erou romantic

Pe 6 iulie 1883 se stingea pe pământ pentru a-şi aprinde steaua în cer Ciprian Porumbescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor. S-a întâmplat la Stupca, localitate ce azi îi poartă numele, spunându-le tatălui şi surorii mai mici, înainte de a închide ochii, la miezul nopţii: „Tătuţă, Măriorica, vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască, căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu”. În scurta sa viaţă, de numai 29 de ani, Ciprian Porumbescu ne-a lăsat o comoară, în jur de 250 de piese corale şi instrumentale, născute din dragostea faţă de poporul său, din preţuirea folclorului în care vibrează sufletul românului cu ce are el mai frumos şi mai dureros. A avut un destin de excepţie, etapele vieţii sale fiind marcate de întâlniri, de evenimente semnificative, de replici memorabile, care au intrat în legendă.

Ciprian Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853, ca fiu al Emiliei şi al lui Iraclie Golembiowski, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, ce făcea parte atunci din Imperiul Austro-Ungar. Aşa se explică numele de familie, Golembiowski, tradus de autorităţile austriece, „golemb” însemnând „porumbel”. Dar fără dubiu, este vorba de o familie de români, fiindcă tatăl, preot ortodox, se născuse la Suceava, unde nume ca Porumb, Porumbel sunt destul de frecvente. Când merge la gimnaziul din Suceava, Ciprian se înscrie sub numele Porumbescu. Primele note muzicale le deprinde de la vârsta de 6 ani, sub îndrumarea lui Carol Miculi, care-şi petrecea verile la Şipote, dirijor al Conservatorului din Lemberg. Primele cântece la vioară le prinde de la lăutarii din împrejurimi, după care studiază muzica la Suceava, apoi la Cernăuţi. Graţie unei burse, îşi continuă studiile la Conservatorul din Viena, având printre profesori pe Anton Bruckner, la armonie. Aici are o activitate efervescentă: conduce corul societăţii studenţilor „România jună” (din care făcea parte şi Eminescu), cum la Cernăuţi condusese corul societăţii „Arboroasa”. În 1880, scoate o colecţie de 20 de piese corale, unicat de acest gen în literatura noastră muzicală intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, cuprinzând: „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, care a devenit pentru o vreme imnul ţării noastre, „Pe-al nostru steag e scris unire”, muzica acestuia devenind imnul Albaniei. Tot în acest an termină celebra „Baladă pentru vioară şi pian”, creaţia sa emblematică, sublimare a dorului românesc, o baladă „dureros de dulce”.

Se spune că Ciprian cânta pe o vioară Amati din 1626, dată de un ţigan bătrân, ca plată pentru hrana primită de el şi de ceata lui de ţigani în timpul secetei din 1866. Există multe episoade ce conturează un portret de erou romantic, având o viaţă tumultuoasă, cu adversităţi, unele depăşite prin forţa tinereţii, altele copleşitoare şi nedrepte conducând spre un destin tragic. Un eveniment la care participă şi se remarcă tânărul Ciprian, la 18 ani, este cel din 1871, de la Putna, când s-a organizat sărbătorirea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, omagiindu-se memoria voievodului Ştefan cel Mare. Aici îi întâlneşte pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihai Kogălniceanu, A.D. Xenopol etc. La un moment dat, Ciprian ia vioara lăutarului Grigore Vindereu şi cântă cu patos, după care, îmbrăţişându-şi tatăl, spune: „Tată, azi am cântat Daciei întregi!”.

Ciprian intră curând în atenţia autorităţilor austriece, care îi urmăresc activitatea patriotică, discursurile împotriva stăpânirii din cadrul societăţii „Arboroasa”, al cărui preşedinte este. În 1877, când s-a organizat sărbătorirea a 100 de ani de la anexarea Bucovinei, tinerii patrioţi români protestează cu steaguri pe străzi, spunând că ei comemorează 100 de ani de la răpirea Bucovinei. Ciprian Porumbescu şi alţi cinci membri ai societăţii „Arboroasa” sunt arestaţi şi, în urma unui proces, sunt duşi la închisoarea din Cernăuţi. Lui Ciprian i se permite să-şi ia nepreţuita vioară, la care cântă şi compune. Se povesteşte un episod în care, în celulă, hoţul cu care era închis izbucneşte în lacrimi auzindu-l cântând. Cel care luptă cu cea mai mare ardoare pentru eliberarea tinerilor este Mihai Eminescu. După trei luni, aceştia sunt eliberaţi, dar temniţa austro-ungară îşi pune o pecete neagră pe sănătatea lui Ciprian. Tuberculoza îl cuprinde ireversibil. Singura lumină care îl inspiră şi susţine este iubirea pentru Berta, fiica pastorului evanghelist Gordon. Dar el este neînduplecat în faţa iubirii împărtăşite a celor doi sub pretextul că sunt de confesiuni diferite. Berta Gordon din Ilişeşti a fost marea şi unica iubire din viaţa lui Ciprian. Ea asistă din umbră la premiera operetei „Crai nou”, după care pleacă definitiv în Anglia, la rude, ultimul ei semn fiind o coroniţă de flori trimisă pentru mormântul lui. Cu un an înaintea morţii sale premature, în 1882, Ciprian Porumbescu compune prima operetă românească, „Crai nou”, în două acte, după textul lui Vasile Alecsandri, o creaţie ce asimila original elemente din folclorul nostru cu elemente ale muzicii de la acea vreme. Opereta e pusă în scenă în sala gimnaziului românesc din Braşov, unde Ciprian era profesor. Succesul este imens, sunt două reluări, opereta e montată şi la Oraviţa, cu bune reflectări în presa vremii.

Preţul succesului este însă boala care avansează. Ciprian Porumbescu merge să se trateze în Italia. Aici, îl întâlneşte pe Verdi, căruia îi cântă „Doina”. Compozitorul italian este impresionat, spunând că „după muzică se cunoaşte că suntem fraţi”. Aceeaşi „Doină” o cântă şi Mării Mediterane, cu dor de casă, de ţară. Ciprian Porumbescu şi-a iubit ţara cu patos şi a compus cele mai vibrante cântece patriotice: „Peneş Curcanul”, „Inimă de român”, „Pe cerul Bucovinei”, „Hai, române”, „Cât îi Ţara Românească” etc. A compus muzică religioasă, corală, hore: „Bătrâneasca”, „Hora detrunchiaţilor”, detrunchiat însemnând rupt de ţară. El este cel mai important reprezentant al muzicii româneşti de la sfârşitul secolului 19, îmbogăţind muzica românească şi universală cu noutăţi, faimos şi în vremea sa, ziarele comparându-l cu Johann Strauss şi Franz Liszt.

Posteritatea l-a iubit şi preţuit. Constantin Ghiban i-a dedicat cartea „Cânta la Stupaca o vioară”, Gherase Dendrino a compus opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, Gheorghe Vitanidis a regizat filmul „Ciprian Porumbescu”, în 1973, cu tânărul actor Vlad Rădescu în rolul titular. Ciprian Porumbescu a fost şi el suflet în sufletul neamului său, exprimându-i durerile, bucuriile, setea de libertate şi identitate naţională.