Colecţionarii de lucruri nefolositoare

Am întâlnit de multe ori oameni de o generozitate atât de mare şi de un altruism covârşitor, încât la momentele respective n-am avut replică nici măcar în sinea mea. Admiraţia tăcută pare a fi cea mai potrivită în asemenea circumstanţe. Am întâlnit însă şi persoane care căutau la orice pas să aibă, să adune, să strângă pentru ipotetice zile negre tot felul de lucruri. Nici acestor persoane nu le-am spus ceva, dar mă gândesc că măcar prin câteva rânduri în acest spaţiu aş putea să vorbesc despre ele, nu spre judecare, ci spre luarea noastră aminte de a nu cădea în capcane de acest fel.

Mai concret, mă refer la colecţionarii de lucruri, la cei care nu se îndură să arunce nimic din ceea ce intră în casa şi în sfera lor de habitat, ajungând să înoate efectiv sau să sape galerii prin propria casă pentru a putea trece dintr-o parte în alta. Am avut chiar în sfera rudelor o astfel de persoană care a preferat să cumpere o casă mai mare pentru a depozita vechiturile strânse în câteva zeci de ani în loc să arunce din ele la gunoi sau să mai dea de pomană cuiva.

Din punct de vedere medical, oamenii cu o astfel de dereglare de comportament şi falsă raportare la realitate se numesc "colecţionari compulsivi".

Un colecţionar compulsiv poate ajunge în situaţia dramatică de a se înconjura de tot mai multe lucruri - de la cutii goale, resturi de mâncare, haine vechi, obiecte din adolescenţă şi copilărie, diverse lucruri care nu mai pot fi folosite şi nu vor fi folosite nici de el, nici de alţii (pentru că nu dă voie nimănui să-i atingă "agoniseala"), - astfel încât este în pericol.

Colecţionarul bolnăvicios este în pericol de moarte, căci în ani mulţi de adunat gunoaie casa i se umple până la refuz, iar el abia se mai strecoară prin mici culoare ca să ajungă la aragaz, la baie ori la vreo fereastră. Nu mai primeşte pe nimeni în vizită acasă, nu de jenă, ci pentru că se teme că va fi pus să renunţe la ceva. Ajunge în situaţia ingrată de a muri sufocat de propriile lucruri la care ţine foarte mult. De fapt, aceasta este problema lui, ţine mai mult la lucruri decât la oameni şi chiar mai mult decât la viaţa lui. Medicina nu a găsit cauzele adevărate ale acestei dereglări de comportament, o încadrează vag doar la maniile compulsive, însă neavând diagnostic nu există nici tratament pentru aşa ceva.

Părerea mea este că aceasta este o boală sufletească, o patimă căpătată din neatenţia la ceea ce doreşte sufletul, din insensibilitatea la nevoile semenilor, un anumit tip de lăcomie combinate cu închistarea în întâmplări din trecut de care omul se agaţă. Desigur, un duhovnic bun poate pune diagnosticul adevărat fiecărui suflet chinuit în acest fel în parte, dar problema mare este că un astfel de bolnav nici nu conştientizează că suferă de ceva.

Este trist că multelor boli sufleteşti ale contemporanilor li s-a mai adăugat şi aceasta. Sunt de compătimit şi de ajutat astfel de oameni dacă-i întâlnim, dacă putem şi dacă ei ne dau voie s-o facem. Să fim însă atenţi şi la propriile noastre patimi şi dorinţe de a avea tot felul de lucruri. Parcă nu colecţionăm fiecare dintre noi patimă după patimă, nu aşezăm în sufletul nostru, la loc ferit de alţii, tot felul de gunoaie şi mizerii pe care le credem de folos? Să fim atenţi la noi înşine, iar când rămânem singuri, noi cu conştiinţa noastră, să nu ne sufocăm în egoismul propriu care abia dacă mai lasă o mică galerie de umblat prin cămara sufletului.