Colindul în biserici

Tradiţia frumoasă de a colinda pe la casele oamenilor, ducând vestea Naşterii Mântuitorului Hristos spre orice inimă deschisă să o primească, este pentru noi, românii, dar şi pentru alte popoare, o parte aproape obligatorie a sărbătorilor de iarnă. Concertele sau colindele simple ale copiilor care merg din poartă în poartă sau din uşă în uşă ne introduc în atmosfera sărbătorii pentru care ne pregătim cu postire sau pe care o aşteptăm chiar dacă nu ne pregătim de ea.

Aş vrea însă să încerc să desluşesc puţin rostul şi rolul colindelor, mai ales că acestea au început să fie din ce în ce mai des cântate în biserici, uneori chiar în timpul slujbelor, fiind chiar solicitate de credincioşi.

Am stabilit mai sus că mergerea (în afara bisericii) cu vestea Naşterii Mântuitorului din casă în casă înseamnă colindat, în sensul cel mai răspândit al cuvântului. Vestea aceasta însă nu au inventat-o colindătorii şi nici nu au visat-o noaptea. Ea ne aminteşte de păstorii de la Betleem, pe care-i menţionează Sfântul Evanghelist Luca, ducând vestea Naşterii unui Prunc deosebit în peştera săracă pe care ei au întâlnit-o pe când păşteau oile.

Însă noi, astăzi, nu primim de la îngeri această veste aşa cum au primit păstorii, ci de la slujbele din biserici, unde auzim cântări, lecturi biblice şi predici despre Naşterea Mântuitorului Hristos.

Aşadar, colindul este o trimitere în afara bisericii a mesajului pornit din cultul divin, bazat pe Scriptură şi Tradiţie, o misiune pe care o săvârşesc oamenii sau chiar preotul către lume, către cei care sunt la casele lor şi aşteaptă această veste. Sigur, credincioşii primesc vestea la biserică, în timpul slujbelor, dar nu toţi vin (nici nu ar încăpea) la slujbe şi nu toţi sunt deschişi să primească mesajul Bunei Vestiri (Evanghelia) cu alte ocazii. De aceea este atât de importantă tradiţia colindatului, pentru că ea face misiune în lumea care încă nu este îmbisericită sau care s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Atunci însă când colindul, care nu este altceva decât o poezie populară pe marginea subiectului Naşterii Mântuitorului, troparul sau condacul praznicului fiind mai rar interpretate de colindători, este cântat în biserică şi mai ales la slujbă, unde au fost interpretate în timpul Vecerniei şi al Utreniei cântări cu o deosebită valoare teologică, acest lucru ar trebui să ne stârnească un semn de întrebare. De ce este nevoie de colinde la slujbe şi de ce oamenii simt nevoia, chiar dacă vin des la biserică, să asculte aceste colinde? Oare nu cumva mesajul cântărilor cu profunzime teologică, gândite pentru a tâlcui Taina Naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, nu a fost bine înţeles de credincioşi? Oare nu cumva cântarea slabă sau pur şi simplu omiterea unor părţi importante ale slujbelor (Canoanele Utreniei care pregătesc praznicul) îi face pe oameni să simtă o lipsă? Oare nu cumva mesajul transmis prin cuvinte simple şi melodii facile (ca cel al pricesnelor) tinde să ţină locul rugăciunii profunde spre care tindem în spiritualitatea noastră? Toate aceste întrebări nu sunt decât nişte semnale de alarmă privind starea noastră de astăzi în biserici.

Desigur, concertele bine interpretate de colinde, în afara slujbelor, pot avea o contribuţie importantă la închegarea comunităţii, la cunoaşterea dintre credincioşi, dar acestea nu trebuie să devină o obişnuinţă şi să devieze de la mesajul central al slujbelor din această perioadă.

Colindul în biserică poate fi de ajutor având rol misionar, cântat la momentul potrivit şi cu măiestrie, dar poate fi şi un semn de decădere a comunităţii în privinţa rolului autentic al cântărilor de la slujbe, dacă acesta este omis sau eludat din neputinţă sau nepricepere.