Colindul Luminii care a învins întunericul…

Dintre multele momente ale unui final de an plin de întâlniri cu oamenii, îngă­duiți-mi să vă povestesc unul anume. Sâmbătă, 9 decembrie. Pe stradă. Dinaintea „Memorialului” de la Sighetul Marmației. Poate cel mai inclusiv manual de istorie al României contemporane. Un grup de elevi din Feldru, cred, Bistrița, și a dorit să mă colinde. Chiar la intrarea în Memorial. Cuminți și luminoși, emoționați de tot labirintul de durere umană ce-l străbătuseră în mai bine de un ceas de timp, copiii colindau. În plină ploaie ce anunță rodul ce vine. Colindul Luminii care a biruit întunericul. Am înțeles, în clipe, cât de importantă este jertfa celor care au refuzat să fie pe plac ocupantului ideologic, satrapului tradiției creștine a neamului românesc. Am refăcut, preț de o clipă, filmul celor văzute la Aiud și Gherla, Jilava și Pitești și am descoperit cum voia lui Dumnezeu a biruit.

Copiii încă țin în inimă și-n glas colindul, ca un cântec de biruință. Un soi de rugare cântată a întrupării iertării, incredibilul antidot la răutatea lumii și uitarea vinovată a istoriei. Poate că la vremea Centenarului României Mari nu ar strica să trecem colindul între monumentele națio­nale de rezistență, șoapta despre Pruncul Hristos fiind mai puternică decât urletul răutății care, vai, strigă încă: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Cântarea iubirii întrupate biruind snoaba vocaliză a iubirii ideologizate, ancorate în dreptul, inexistent, al batjocoririi adevărului.

În plin efort de fundamentare a lobby-ului antifamilie tradi­țională, un an întreg am asistat, exasperați, și pe alocuri neputin­cioși, cum familia este alungată din panteonul rezistenței națio­nale și al construirii României Mari. Cum este batjocorită ima­ginea familiei cu tată și mamă, cu copii. Cum este socotită retrogradă cea cu mulți copii, ca și cum sarcina ar fi o boală și cariera nesăbuită o virtute. Duhul Crăciunului a învins. Măcar acum, la margine de lumină a Ieslei, au tăcut rușinați. Întruparea Mântuitorului, semnul iubirii depline, nu poate fi trecută în arestul intereselor ocultei morale, ci obligă, fie și din decență diplomatică, la tăcere. Colinda autentică este isonul imagistic al veridicității Întrupării și pentru noi, oamenii, al sfârșitului de omenie.
Colindând, copiii din Bistrița- Năsăud răzbunau, în cel mai smerit mod cu putință, toată suferința ucișilor și arestaților din Sighet. Indiferent de confesiune ori limbă, indiferent de nuanță politică ori socială, întemnițații mutați în Rai primeau glasul copiilor. Semn că nu au trecut prin istorie de pomană. Copiii colindau în cuvintele lor, cu tonul în care ei înșiși colindau cândva și, poate, cu același glas sclipind de frumosul din Cer. Fie că vorbim de liceenii de la „Dragoș Vodă”, fie de Iuliu Maniu ori Gheorghe Brătianu, fie că vorbim de episcopii greco-catolici ori preoții ortodocși care s-au ivit la geamul fără gratii al Raiului, celularul îngrădit de pe pământ s-a luminat. Un surâs de încredere că Neamul nu a pierit, colindul primindu-și colindători pe măsură. După plecarea lor, am reluat colindarea prin celularul pământean al Sighetului. Am văzut neagra și „gria” Sighetului, cotloanele de istorie ale interogatoriului ori re­zistenței țăranilor români la colectivizare. Mi-am adus aminte, era un an de la plecarea lui Romulus Rusan din lumea celor vii în aceea a vieții veșnice, de cât efort a fost nevoie să se construiască un astfel de continent românesc al istoriei rostite fără fard, cu limpezime și coerent, competent, dincolo de orice profesionalism. Undeva, într-o sală ce vor­bește călătorului prin labirint de poezia din pușcăriile comuniste, un toc nevăzut bate în sistem Morse o poezie a lui Corneliu Coposu. Semn al arestării cuvintelor, al lovirii buzelor cu cenzura răutății fără sfârșit. Ți se face frică și curaj deodată. Ecoul neauzit al pruncilor colindători vindecă frica și sporește curajul. Ei sunt semnul că parte din bunicii care azi ne-ar fi putut fi încă amintire, murind de tineri, au evitat dezastrul desființării colindului ca semnal Morse la cer al unui Neam.

Suntem în vremea redescoperirii ființei naționale ca fibră de care să ne atârnăm nădejdea. Colindătorul nu poate lipsi din ceata dăruitorilor de iubire. Vers după vers, colindul românesc ține într-însul, asemeni unei pisanii, antifonul Liturghiei cerești a Nea­mului celui secular, de acum. Suntem dinaintea provocării fundamentale și veșnice: a fi sau a nu mai fi creștin! Nu încape negoț și negociere cu temelia unui Neam. Piatră de fundament, colindul cade, asemeni unei zăpezi curate, peste câmpul de plăgi al României ce-și strigă dezbinarea. Este Unitate, pentru că este Biserică.