Comoara inimii

„Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul cel rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui“ (Luca 6,45)

Sunt mulţi oameni care-şi trimit încă din lumea aceasta comorile duhovniceşti dincolo, întru netrecătoarea împărăţie, spre care privesc cu multă nădejde în toate zilele vieţii lor. Nu este vorba doar de marile ctitorii pe care cei avuţi le închină Atotţiitorului sau de faptele bune, milosteniile şi grija atentă manifestată pentru semenul aflat în suferinţă. Este şi o comoară a gândurilor bune şi a trăirilor duhovniceşti care-i însufleţesc pe oamenii aleşi. Dacă aceştia nu pot construi întotdeauna pa-late din piatră, argint sau aur, zidesc într-un alt mod, „scoţând cele bune din vistieria cea bună a inimii lor…“ Acest tezaur netrecător, parcă mai valoros decât cel constituit din metale preţioase spre care tânjesc cei mulţi, nu va fi niciodată în pericol din pricina furilor, a moliilor sau a ruginii. Astfel, „după roadele lor îi veţi cunoaşte“. Au doară culeg oamenii „struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele...“ (Matei 7, 16-17).

„Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, cu roade bogate la vreme“, după cuvântul Psalmistului, este şi măiastra scriitoare care, prin gândurile, aducerile-aminte şi bunătatea ce o caracte-rizează, împrumută ceva din frumuseţea creaţiei divine cum a fost ea dăltuită dintru începuturi şi la Vama, în dulcea ţară a fagilor unde s-a născut şi a copilărit: doamna Doina Cernica. Slovele aşezate în pagină păstrează mireasma brazilor la vremea topirii zăpezilor sau roua dăruită florilor de cicoare în dimineţile când soarele se înalţă peste munţi, sărutând poienile unde oamenii harnici aşază fânul de curând cosit.

Îndrăgostită de munţii satului natal, de pădurile, pajiştile şi izvoarele limpezi, Doina Cernica s-a aşezat în tot acest periplu prin lumea cea mare deasupra lucrurilor mici. Le-a ignorat întotdeauna. A căutat frumuseţea sufletelor şi înălţimile spiritului unde nu ajung valurile micimilor omeneşti, uneori furtunoase şi care vin către maluri cu gânduri necurate.

Cine a găsit vreodată răgaz să privească muntele la apus s-a împărtăşit de o imagine bogată în semnificaţii. Stâncile păstrează şi după ascunderea soarelui o lumină, ba chiar şi puţină căldură, iar verdele crengilor de brad receptează strălucirile soarelui şi mireasma pajiştilor după ce omătul înalt s-a aşternut peste ele. Aşa înţelegem de ce pustnicii s-au retras în peşteri şi au biruit asprimea gerului cu dogoarea rugăciunilor neadormite sau achimite cum se numeau odinioară.

Muntele la apus este şi titlul pe care rostuitoarea cuvintelor dulci din ţinutul Sucevei, Doina Cernica, l-a dat scrierilor numeroase pe care le-a închinat unui munte al sculpturii româneşti, poate cel mai înalt din a doua jumătate a veacului al XX-lea, Ion Irimescu. Cei doi suceveni, unul din ţinutul Fălticenilor şi celălalt din Vama, se întâlnesc în paginile cărţii, cel dintâi destăinuindu-se la vremea senectuţii, a apusului de soare, iar celălalt consemnând cu delicateţe într-un limbaj care te duce cu gândul la înălţimea munţilor şi la pitorescul pajiştilor luminate de ultimele străluciri ale soarelui înainte de lăsarea întunericului. Se aud parcă şi buciumul întâlnit încă în zona Sucevei şi mai ales iubirea fără margini a celor doi pentru acest ţinut din a cărui humă s-au plămădit oameni aleşi.

Dintre cei care au primit darul sau vraja cuvântului, puţini îşi mai aduc aminte de cei care nu mai sunt printre noi.

„Unde sunt cei ce nu mai sunt? S-au ascuns în lumina Celui Nepătruns“.

Ştiindu-i, în această lumină ne amintim de ei ca în vremea când petreceau împreună cu noi şi ne împărtăşeau din lumina pe care la rându-le o primiseră de la Cel Preaînalt. Doamna Doina Cernica se numeră printre aceşti admirabili puţini care-i pomenesc pe cei ascunşi în lumina Celui Nepătruns şi revăd lucrarea lor zugrăvită la ceasul marilor împliniri.

După propriile mărturisiri, doamna Doina Cernica a fost ziaristul care i-a trecut cel mai des pragul maestrului Ion Irimescu îndată după ce a revenit la Fălticeni, ţinutul natal din care plecase la tinereţe chemat de şcoli ori de rosturi înalte prin lumea cea mare. Fiecare întâlnire - prilejuită de aniversarea zilei de naştere, pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul, vizite ale şefului statului român sau a unor personalităţi, lansări de carte, conferirea unor distincţii ori alte prilejuri - a descoperit în doamna Doina Cernica un adevărat cronicar de nădejde, tahigraf şi caligraf care a reţinut esenţialul şi în acelaşi timp particularul din mărturisirile sculptorului care a urcat cu doi ani culmea unui veac încheiat. După ce coana Jeniţa, soţia artistului, a trecut în lumea veşniciei, sculptorul s-a întors la Fălticeni ca într-o casă părintească, unde se afla tot ce avea mai de preţ, morminte, amintiri, sculpturi şi tihna de care avea nevoie. Împlinise 95-96 de ani şi a mai trăit încă şase-şapte. Dorea ca „momentul pe care Dumnezeu îl cerea oamenilor“ să-l găsească în atelierul său. Dar n-a fost aşa! Momentul l-a găsit pregătit în rugăciuni, cuminecat, împăcat, senin, cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Longevivul fălticenean a fost însoţit atunci de cuvintele recunoscătoare ale aceleiaşi doamne. Dar nu s-a oprit în acel moment. A continuat să scrie bineştiind că undeva artistul citeşte fiecare pagină.

Adunate laolaltă, slovele doamnei Cernica au alcătuit o carte cum ştie Domnia Sa să alcătuiască. Recunoştinţa unor astfel de oameni, dureros de puţini, dar cu atât mai valoroşi, ne întăreşte convingerea că niciodată nu e totul pierdut. După roadele unui pom încărcat apreciem dulceaţa fructelor la vremea culesului. Aşa cum este şi lectura acestei cărţi, ca şi a textelor răspândite în Crai Nou ori în alte publicaţii, adevărate bucurii pascale cu care doamna Doina Cernica pregăteşte sărbătoarea Învierii Domnului şi care reflectă o permanenţă a trăirilor creştine nu doar la începutul primăverii, ci şi în fiecare zi de duminică şi sărbătoare de suflet.

Tot o sărbătoare constituie şi semnele recunoştinţei, preţuirii, sensibilităţii şi iubirii înmănunchiate în paginile cărţii „Maestrul Ion Irimescu. Muntele la apus“ (Doina Cernica, Editura Muşatinii, Suceava, 2010).