Comoara pierdută și regăsită

Copilăria e timpul când, ițin­du-ne aidoma firului de iarbă, ne bucurăm cât cuprinde să ne îmbăiem în lumina lumii. În jurul nostru roiesc plăsmuiri parcă fermecate. Ne captivează, uimesc și câteodată înfricoșează. Sunt universuri ce se cer deslușite și instinctual vrem „în fel și chip” să pătrundem taina acestor minuni. Miracolul lumii se așterne ca un covor vrăjit înaintea fiecărui copil, dăruindu-i starea de jubilație a pogorârii într-o împărăție de poveste, cu ținuturi fabuloase de cleștare, de aur, de țărână ca un brâu de lână, de nesfârșiri cerești și nemărginiri pământene, de unduiri de ape și legănări de văi și dealuri, de zbucniri montane spre înalturi și coborâșuri spăimoase în genuni, sălaș de oameni mari și oameni mici, ce torc istorii din caiere fără de capăt. Copilul, el însuși mirabilă plămadă, învață clipă de clipă să umble și să viețuiască în acest ținut atât de real, dar în egală măsură părelnic, inefabil și palpabil. Nu i se dă fragedei ființe fărâmă de răgaz. E provocată, incitată să afle, cu mintea ce îmbo­bo­cește și cu sufletul ce înflorește, prin privirea ochilor limpezi ca izvoa­rele din creierii munților, tâlcul exis­tențial sortit. Dacă făptura cea nouă are norocul călăuzelor iscusite și iubitoare, ea se deprinde repede să des­câlcească încâlcitul și să se lumineze înțelesul din miez. Astfel pășește pe o cale regală în această împărăție trecătoare și dăinuitoare și se alcătuiește ca om în toată firea, vânjos stejar, dar și trestie gânditoare.

 Se leagă de acest timp mitic cu un cordon ombilical și nimic nu poate șterge din pocalul sufletesc vârsta aceasta, ce are vocația indelebilului. Nu-s uitate uimirile, întrebările care dădeau ghes, acelea ce păreau adeseori anapoda pentru cei mari, lăsân­du-i fără grai. Așa timpul din depărtări nu mai e zburătăcire din
cuib, ci-i comoară, pândită însă de primejdia risipirii. Azi o vezi, mâine se face nevăzută. Ai pierdut-o iremediabil și te copleșesc durerile și podidirea plânsului cosmic. Ai un asemenea simțământ sfâșietor mai ales după ce nu mai sunt ocrotitorii inocenței, bunicii, părinții. Nici locurile nu mai vorbesc ca odinioară. Dispare de multe ori și curajul de a te întoarce la obârșie și în copilărie de teama dezamăgirii spulberării toposului unic. Copilăria însă se încăpățânează să rămână în amintire. Unii dintre noi purced pe această cărare să caute comoara. O regăsesc prin suspinul sadovenianului cântec al amintirii.

 Într-o asemenea aventură spirituală a pornit, căutând proustian timpul pierdut al copilăriei, Otilia Bălinișteanu, scriind o carte mărturisitoare întru încercarea tămăduirii a ceea ce nu pare de tămăduit, a nostalgiei vârstei în care visul și visarea nu aveau opreliști. O și scrie în predoslovia cărții „Copilărie în fel și chip”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2021. „Mă aflu în lumea aceea mare, cândva închipuită, care începea dincolo de livadă. Și deși nu mai am prispă, nici linia verde, liniști­toare a merilor bătrâni, pe care să-mi odihnesc privirea, gândul îmi umblă hoinar, întorcându-se neîncetat spre mica lume a Conceștilor, rai al fericirilor de odinioară. Văd casa părintească și fiecare ungher al ogrăzii, văd mărul din față, cu fructele de culoarea mierii, îmbătând cu mireasma pârgului aerul serilor de septembrie. Văd locuri și ulițe, văd casele megieșilor, văd babele și moș­negii satului, de care tare mi-a plăcut de când mă știu, văd împărăția verde din curtea tătuței, refugiul și bucuria mea de altădată. Văd casa bunicii și grădina ca un triunghi, văd satul ei de peste dealuri, văd chipuri care mi-au mângâiat și mi-au făcut atât de negrăit de frumoase vacanțele. Și din aburii atâtor amintiri se țese blând pânza diafană a neuitatei mele copilării. Copilărie de care am încercat să-mi ostoiesc și aici dorul. În fel și chip”.

 Ni se dăruiește o lungă și miș­că­toare spovedanie și suntem poftiți să mergem într-o călătorie a recuperării auroralului, a cunoașterii tărâmului unde a avut loc întemeierea cu pisanie de stare civilă a Otiliei Bălinișteanu, cu ascendență în „Nea­mul Băliniștenilor”, dar născută și crescută mare în satul Concești, prins ca podoabă sub umărul cel mai nordic al țării, aproape de Darabani. Vatra aceasta e o așezare tipică din colțul nord-estic al României, cu o lume umilă, însă demnă, vrednică, ducându-și zilele în curăție ca la începuturile omenirii și după pravile ancestrale. Sătenii din Concești, din vremea când Otilia se ridica, după vorba țărănească, drăguliță Doamne, copilă din cele sfielnice să nu-i calci înainte, trăiau cu naturalețe în duhul acelui metafizic râsu-plânsu, într-un mediu nepervertit de civilizație, cu bune și rele, cu năravuri și prieteșuguri. Dar într-atât o impregnase și fascinase pe Otilia spațiul originar că și-a urmat crugul vieții sub iradierea uranică a toposului rădăcinilor. A plecat în lume cu această lume, tăinuită în cotlonul ființei sale, să nu o fure cumva timpul hulpav prin uitare. „Tătuța s-a prăpădit pe 1 decembrie 1993. Odată cu el s-a risipit și lumea mea, lumea din ograda lui, cea în care îmi trăisem atât de intens copilăria.” Da, s-a risipit fizic, dar nu sufletește. Mistuirea a fost biruită prin chemarea amintirii. Otilia, copilul de cândva, a urcat în șeaua acestora și a străbătut cu bărbăția neașteptată a unei alcătuiri fizice fragile întinsurile de miazănoapte și miazăzi ale edenicului ținut spre a-i spune povestea și a-i îngâna cântarea. Cântecul se înfiripa și se țesea rapsodic, reînviind priveliști și chipuri, aducând în bătătura simțirii duioase babele care i-au fost atât de dragi, pe cei de lângă inimă, părinții, rudeniile, „bulgărele de lumină al copilăriei noastre”, sărbătorile cu mirozna lor nepereche, satul cel viu și cel mort, copacii și codri, drumurile colbuite, dealurile mătăhăloase și cele doinite, clinurile dulci și văile ba luminoase, ba prăpăstioase, diminețile cu rouă, nopțile când păcuroase, când daurite de lună, toate câte au fost demne de pomenire în necuprinsul priporului natal. O reconstituire cu note pertinente, pornind, precum Proust, de la mirosuri și grăiri, de la tăceri și foșniri, de la clocotiri de furtuni și șoptiri de zefir. Descripția e plastică, atmosfera vibratilă, tipologiile vii. Ființă din ființă și zugrăvire de autoportret. Și ca să fie de-a locului, Otilia, jurnalistă de har, cărturărită, dascăl de ziaristică, vorbește și se poartă cum îi e vorba și portul. Scoate din lăzi de zestre cuvinte pline de savoare din zicerile locului, care, deși necunoscute cititorului din alte părți, se dezghioacă de înțeles prin contextualitate. Totuși, precaută, voind ca nu cumva să contrarieze lectorul, Otilia Bălinișteanu a întocmit un „Glosar”, pentru cei neștiutori.

 Psalmodiind cântecul răscolitor și dulce amar al amintirii, semnatara acestei cărți frumoase, parcă de rugăciune, își regăsește sinele, redo­bân­dește comoara cea fără de preț. E fericită, după argonautica ei umblare, să o știe la locul ei, proteguită cum se cuvine. Prin acest cathar­sis își poate vedea liniștită și mai senină de rosturile ei rostuite potrivit obiceiurilor cele bătrâne, adică după voia Domnului. Întocmai precum consătenii din Concești, a căror viață s-a rânduit și se rânduiește aidoma anotimpurilor, florilor și ierburilor câmpului, din generație în generație, dând chip veșniciei, cea ivită, cum măiestru și adânc glăsuiește Lucian Blaga, din huma satului.