Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Comori

Comori

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 12 Mai 2023

Sunt, de când mă știu, găsitor de comori. Dar nu dintre cele pe care le vedem expuse în muzee. Lucrurile pe care le caut eu întrec cu mult în valoare pietrele prețioase sau aurul. Ele există peste tot. D-asta le și găsesc repede. Și, găsindu-le, devin mai bogat. Comorile mă găsesc, de fapt, pe mine, ieșindu-mi la tot pasul în cale. Cum să mă fac că nu le văd? Și cum să-mi opresc sufletul să se îmbogățească pe seama lor? Fiindcă despre o astfel de îmbogățire e vorba.

Bunăoară, recent, în ziua de Armindeni, mai precis, treceam cu mașina pe un drum din apropierea satului în care m-am născut și am văzut în depărtare două râuri îmbrățișându-se. Altfel, nițel altfel de cum se îmbrățișează oamenii, care mint, de cele mai multe ori, că-și pun, pe durata îmbrățișării, sufletele la un loc, în vreme ce râurile respective chiar asta făceau, și le puneau, devenind unul singur, continuând să curgă mai departe, spre Dunăre, cu numele unuia dintre ele.

N-am observat, apropiindu-mă, ca apa Teleormanului să se întristeze vreun pic din pricina contopirii cu apa la fel de puțin îngândurată a râului Vedea. Se mai mira cineva în afară de mine de îmbrățișarea celor două râuri. Venise cu mult înaintea mea acolo, poate chiar cu câteva sute de ani. Dar nu părea bătrână deloc. Verdele proaspăt al frunzelor o făcea să pară tânără. O pădure la fel de tânără ca mirarea mea, ce trecea dincolo de drumul pe care-l părăsisem, întinzându-se până la biserica de pe deal și la fostul conac al boierului Racotă, pe deasupra căruia tocmai zbura o barză.

În direcția pădurii în care mă aflam, încercând să aflu dacă există vreo legătură între cântecul cucului, ce se auzea de pretutindeni, sufletul curgător al apei din apropiere, cerul înalt de deasupra, oile ce pășteau la poalele dealului și barza care venea spre mine, venea întruna. Cum să nu mă simt bogat în preajma unor astfel de minunății? Pot depune și Vedea, și Teleormanul mărturie că, în ziua de Armindeni, am fost, timp de câteva ore, cel mai bogat om din lume. Dacă nu e de ajuns, pot fi întrebate pădurea, biserica de pe deal, barza, pomii înfloriți, cântecul cucului și, mai ales, cerul. Oare cum ar putea fi tezaurizate toate acestea? Sau măcar cântecul cucului! M-aș mulțumi, când mi-e dor de acasă și de primăvară, numai cu el.

Dacă stau bine să mă gândesc, datorez norocul de a fi foarte bogat chiar faptului că mi-e dor. Dorul e cel ce-mi îmbogățește sufletul mereu.