Compasiune și nejudecare

În Patericul egiptean găsim relatată o scenă în care ni se vorbește despre vizita pe care o face Avva Pamvo în Alexandria. Bătrânul fusese chemat în oraș de Arhiepiscopul cetății, Sfântul Atanasie cel Mare. În momentul respectiv, poate că nimic nu se găsea la o distanță mai mare din punct de vedere simbolic și moral decât lumea atât de cosmopolită a cetății, pe de o parte, iar pe de altă parte, lumea părinților deșertului. De fapt, Avva Pamvo nu este singurul monah care acceptă din diverse motive să meargă în Alexandria. Fiecare reacționează diferit, în funcție de felul de a fi.

Pamvo vede o femeie ușuratică și reacția lui este neașteptată. Începe să plângă. Mirați, cei din jur îl întreabă de ce plânge, iar bătrânul zice: „Două lucruri m-au mișcat: întâi, pierzania acestei femei; al doilea că eu nu am zelul de a-i plăcea lui Dumnezeu pe care-l are aceasta de a plăcea oamenilor murdari”.

Monahul era, cu siguranță, îndelung exersat în practica ascetică a nejudecării aproapelui. De aceea, în momentul în care vede un om căzut în păcat, el nu se simte superior, nu este plin de aroganță, ci dimpotrivă, percepe păcatul celuilalt ca pe suferința sa proprie. Nu începe, asemenea fariseului din Evanghelie, să se bălăcească în mulțumirea suficientă de sine, ci simte durere, până la lacrimi, pentru cei robiți de păcat.

Mai mult decât atât, Avva Pamvo având o privire curată, lipsită de patimă, folosește orice prilej pentru a se osândi pe sine. La femeia aceasta ușoară călugărul vede efortul pe care îl face pentru a plăcea oamenilor. Vede toată viața ei organizată și ritmată de acest efort. Când se uită spre sine și spre creștini în general, vede că aceștia nu sunt, nici pe departe, atât de ardenți în dorința lor după Dumnezeu, cum sunt unii păcătoși în căutarea păcatului. Aceasta este o lecție dură, pe care oricine o poate învăța privindu-și atât patimile sale, cât și pe ale celorlalți. Există o energie imensă irosită în căutarea păcatului, pe care, dacă am putea-o converti în căutarea lui Dumnezeu, ne-am sfinți cu ușurință viața.

Avva Pamvo are așadar capacitatea ca, în clipa în care vede un om păcătos, să sufere pentru acela, mișcat de compasiune, și să se osândească pe sine. Aceasta este, de fapt, reacția normală a unei inimi subțiate de rugăciune și nevoință.