Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Compasiune și nejudecare

Compasiune și nejudecare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 03 August 2022

În Patericul egiptean găsim relatată o scenă în care ni se vorbește despre vizita pe care o face Avva Pamvo în Alexandria. Bătrânul fusese chemat în oraș de Arhiepiscopul cetății, Sfântul Atanasie cel Mare. În momentul respectiv, poate că nimic nu se găsea la o distanță mai mare din punct de vedere simbolic și moral decât lumea atât de cosmopolită a cetății, pe de o parte, iar pe de altă parte, lumea părinților deșertului. De fapt, Avva Pamvo nu este singurul monah care acceptă din diverse motive să meargă în Alexandria. Fiecare reacționează diferit, în funcție de felul de a fi.

Pamvo vede o femeie ușuratică și reacția lui este neașteptată. Începe să plângă. Mirați, cei din jur îl întreabă de ce plânge, iar bătrânul zice: „Două lucruri m-au mișcat: întâi, pierzania acestei femei; al doilea că eu nu am zelul de a-i plăcea lui Dumnezeu pe care-l are aceasta de a plăcea oamenilor murdari”.

Monahul era, cu siguranță, îndelung exersat în practica ascetică a nejudecării aproapelui. De aceea, în momentul în care vede un om căzut în păcat, el nu se simte superior, nu este plin de aroganță, ci dimpotrivă, percepe păcatul celuilalt ca pe suferința sa proprie. Nu începe, asemenea fariseului din Evanghelie, să se bălăcească în mulțumirea suficientă de sine, ci simte durere, până la lacrimi, pentru cei robiți de păcat.

Mai mult decât atât, Avva Pamvo având o privire curată, lipsită de patimă, folosește orice prilej pentru a se osândi pe sine. La femeia aceasta ușoară călugărul vede efortul pe care îl face pentru a plăcea oamenilor. Vede toată viața ei organizată și ritmată de acest efort. Când se uită spre sine și spre creștini în general, vede că aceștia nu sunt, nici pe departe, atât de ardenți în dorința lor după Dumnezeu, cum sunt unii păcătoși în căutarea păcatului. Aceasta este o lecție dură, pe care oricine o poate învăța privindu-și atât patimile sale, cât și pe ale celorlalți. Există o energie imensă irosită în căutarea păcatului, pe care, dacă am putea-o converti în căutarea lui Dumnezeu, ne-am sfinți cu ușurință viața.

Avva Pamvo are așadar capacitatea ca, în clipa în care vede un om păcătos, să sufere pentru acela, mișcat de compasiune, și să se osândească pe sine. Aceasta este, de fapt, reacția normală a unei inimi subțiate de rugăciune și nevoință.

Citeşte mai multe despre:   Avva Pamvo