Compensaţia între iluzie şi adevăr

Dacă ar sta în putinţa noastră ca la un moment dat să tragem o perdea ima­ginară şi să privim dincolo de evenimentele istorice în sufletele oamenilor, am putea constata că, fără excepţie, problemele persoanei concrete au fost mult mai intense, mult mai arzătoare decât cele ale societăţii în care a trăit. Nu‑i aşa, ce‑mi pasă mie de societate dacă eu nu pot, de pildă, să‑mi depăşesc tristeţea? Dar ar spune cineva: Nu‑i aşa grav, se poate găsi o soluţie şi pentru asta. Uite, eu îmi vopsesc părul într‑o culoare veselă, caut nişte prieteni pe chaturi, mă uit la o comedie sau ies cu băieţii la o bere ca să‑mi treacă tristeţea şi totul va fi ok. Ce zici?

Desigur că asta ar putea funcţiona pe moment - deşi uneori nici pe moment nu este eficientă această strategie -, însă în timp nu reprezintă o soluţie viabilă, adică nu este un gest care poate să ne schimbe cu adevărat starea neplăcută într‑una bună. Această atitudine compensatorie doar închide într‑un sertar al sufletului problema tristeţii noastre, dar nu o rezolvă. În aceste condiţii să nu ne mire dacă tristeţea sau nemulţumirea de sine va reveni, uneori chiar fără o cauză clară. Compensaţia pe care mi‑am acordat‑o m‑a făcut să evit abordarea directă a problemei mele fundamentale, care a şi generat tristeţea. În această situaţie, compensaţia reprezintă de fapt o îndepărtare de mine însumi, refuzul cunoaşterii de sine şi înlocuirea adevăratelor mele nevoi cu nişte surogate. Iar atitudinea în cauză vine dintr‑o vădită necunoaştere a funcţionării sufletului omenesc, pe care de cele mai multe ori noi ni‑l închipuim ca pe un sistem mecanic, ce poate fi echilibrat printr‑un fel de contragreutăţi, adică prin aceste acte compensatorii. De aici provine durerea adâncă şi neînţeleasă a sufletului.

Iar suferinţa devine cu atât mai neînţeleasă, cu atât mai iraţională, aş zice, cu cât ne îndepărtăm de adevărata noastră problemă sau cu cât ne propunem să o evităm și să o mascăm mai mult. Se întâmplă ca uneori să ne folosim întreaga putere, chiar şi creativitatea pentru confecţionarea unor astfel de compensaţii, cu scopul - poate şi inconştient câteodată - de a evita rezolvarea problemei noastre de fond, fie că aceasta se numeşte defectuoasa relaţie cu soţul sau soţia, fie tăinuirea unei fapte urâte, fie că dintr‑un orgoliu păgubos susţinem cu încăpăţânare o idee greşită, fie o minciună, fie orice altceva care constituie problema noastră. Iar problema noastră nu se rezolvă niciodată singură, nici plecând aiurea în excursie, nici prin substituirea ei cu o acţiune altruistă pentru a realiza o iluzorie cumpănire lăuntrică, întrucât sufletul omului este astfel construit încât să se echilibreze numai prin rezolvarea problemei sale concrete.

De asemenea, se poate observa că, analizate dintr‑o perspectivă duhovnicească, aceste lucruri, aparent mărunte, tânjesc lăuntric după aceeaşi soluţie personală. Rezolvarea unei probleme duhovniceşti nu poate fi compensată prin dăruirea unui bănuţ, să zicem. În chip vădit m‑aş înşela pe mine însumi dacă, în loc să‑mi rezolv calitatea precară a relaţiei mele cu Dumnezeu, aş recurge la gesturi compensatorii. De exemplu, mă dedau cu râvnă unor fapte exterioare, poate chiar milostive, poate chiar înţelepte, dar în acelaşi timp ignor necesitatea tămăduirii mâniei, a poftei sau a egoismului meu. Or, această atitudine, în loc de împlinire, îmi va aduce o prăbuşire lăuntrică. Ba chiar aceste fapte ar putea reprezenta o formă subtilă de ateism, de anulare a relaţiei mele cu Cel ce mă ţine în existenţă şi mă întăreşte. Şi mă mir de ce sufăr eu, în ciuda tuturor faptelor mele bune? Pentru că, în loc să mă închin lui Dumnezeu, mă prosternez în faţa propriului eu şi‑mi iubesc micile mele patimi. Aceasta este de fapt sursa întregului tragism uman.

Încheind, aş vrea să ştii, dragă frate, că nu mi‑am propus aici să incriminez modul tău de a percepe lucrurile. Ştiu că anevoios lucru este să te apleci asupra problemei tale. Ştiu că şi tu ţi‑ai dori ca timpul s‑o rezolve sau să dispară de la sine. Îţi împărtăşesc însă un gând: abordarea problemei mele mă incomodează, mă sperie chiar, aceasta până în momentul în care o înfrunt deschis, cu acea senzaţie teribilă pe care o ai atunci când te afli singur faţă‑n faţă cu duşmanul; apoi se risipeşte ca şi cum n‑ar fi fost, sufletul se deblochează şi constaţi că poţi merge înainte, că‑ţi revine pofta de viaţă.

Aşadar, oricât de dureros ar fi sau ar părea acest parcurs al abordării directe a problemei noastre de fond, să avem certitudinea că apoi vor urma pacea şi bucuria, care ne vor preschimba starea sufletească, ba chiar şi pe cea fizică. După aceea poate urma şi‑o compensaţie. Niciodată înainte.