Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Constantin Noica, un vinovat fără vină
Regimul penitențial al deținuților politici din timpul comunismului nu se compară cu nici un alt regim, nici de dinainte de comuniști, nici de după. Spre deosebire de întemnițații zilelor noastre, cei arestați politic de sistemul ateu comunist nu au fost condamnați pentru furt, corupție sau altă fărădelege, ci pentru niște principii și valori la care nu renunțau, deși viața le era pusă în primejdie.
Cu toată că li se puneau în seamă tot felul de nelegiuri, ei știau pentru ce sunt închiși. „Noi nu am fost întemnițați pentru găinării, să știi, ci pentru un crez”, mi-a spus odată părintele Nicolae Bordașiu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din București.
Comunismul a vrut și a reușit să dărâme lumea românească cu tot ce avea ea mai bun ca potențial uman, înlocuind-o cu ura față de Dumnezeu și față de cel care gândește altfel decât tine.
Printre victimele regimului comunist a fost unul dintre cei mai mari filosofi români din secolul trecut, Constantin Noica. Născut în 1909, student al profesorilor Nae Ionescu și Martin Heidegger, Constantin Noica a studiat filosofia, matematica la București, Paris și Berlin.
După ce între 1948-1959 i s-a impus domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel, în 24 februarie 1960, la Bucureşti, începe procesul grupului „Noica-Pillat”, judecaţi pentru uneltire contra ordinii sociale, deoarece citiseră şi își împrumutaseră cărţi unii altora…
Primul arestat era Constantin Noica. Ancheta a condus la constituirea dosarului unui grup de intelectuali: grupul „Noica-Pillat”, alcătuit din 23 de inculpaţi. Din el mai făceau parte Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și Nicolae Steinhardt, acesta fiind şi ultimul arestat, pe 4 ianuarie 1960.
Acuzaţiile aduse erau de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos (cărţile lui Noica despre Goethe şi Hegel şi răspunsul dat scrisorii lui Cioran) şi a cărţilor lui Emil Cioran şi Mircea Eliade, precum şi ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa regimului.
Cu prilejul ultimului cuvânt înainte de pronunțarea sentinței, filosoful a spus: „Sunt vinovat, dar nu în faţa legilor dumneavoastră, ci în faţa celor din boxă, închiși alături de mine. Iar dreptatea pe care o invoc este una pe care nimeni nu o poate contesta, e cea supremă. În ce mă priveşte, cer pedeapsa maximă şi nu voi face recurs”.
Pentru atitudinea sa lipsită de compromis, ilustrul profesor a primit 25 de ani de temniță plus confiscarea totală a averii. Dar asta nu a fost tot.
În detenție Noica a fost bătut crunt, seară de seară. Era adus de la anchetă în picioarele goale, fiindcă din cauza bătăilor la tălpi, laba piciorului se umfla atât de tare încât nu mai intra în bocanc.
Deși avea condamnare pentru 25 de ani, autoritățile comuniste l-au eliberat după 5 ani, o dovadă de inconsecvență și absurd privind judecata onestă în acel simulacru de proces.
Într-una din zilele de după august 1964, când toți cei rămași în viață au fost eliberați din temnițe, profesorul Noica a fost invitat la o plimbare prin Bucureștiul care suferea transformările unei urbanizări forțate și hidoase. Activiștii de partid l-au urcat într-o Volgă neagră și au demarat pe principalele artere de circulație care se trasau în capitala României.
În stânga și în dreapta, șantiere, tevatură, știți, vorba cântecului: Macarale râd în soare argintii, macarale, în zori de zi...”.
Comuniștii îl îmbiau pe profesor să se uite pe geam, spunându-i: „Priviți, tovarășe, țara e toată un vast șantier, edificăm comunismul, iar oamenii muncii, proletariatul, săvârșesc această operă nemuritoare. Cu filosofia dumitale nu am fi ajuns aici”.
Noica a dat din cap ușor aprobator, spunând: „Da, văd că se construiește mult. Toate sunt bune și frumoase”. După care a deschis mai larg gura și a arătat cu degetul spre ea întrebând: „Dar aici, ce ați făcut?” Din cauza bătăilor cu cizmele în față, profesorului îi căzuseră toți dinții. Comunismul ajunsese dominant, dar cu ce preț...