Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Cortina de sticlă: De ce nu vor elitele nici în partide, nici la putere

Cortina de sticlă: De ce nu vor elitele nici în partide, nici la putere

Un articol de: Ioan Holban - 30 Mai, 2007

Un posibil răspuns la întrebarea, fireşte, retorică, a celui mai important om politic dintr-o ţară democrată ca a noastră? lată. Pentru că nu le place nimic din ceea ce se întâmplă acolo; pentru că acele elite cred că „jocurile sunt făcute“ şi, desigur, „rien ne va plus“. Elitele tinere pleacă, oriunde, spun toţi. Cele „expirate“ rămân. Şi, atunci, cine? Răspunsul sigur îl dau câţiva oameni din prima categorie, poate, întâmplător rămaşi pe aici: kitsch-oşii, zic ei, caracuda, foştii „oameni noi“ tineri, în altă vreme, totdeauna solidari între ei, cum zice Andrei Pleşu, lăsându-i singuri şi „vinovaţi“ pe toţi ceilalţi (pe cei care nu au apucat să plece), A se vedea cine „condamnă“ generaţia expirată şi, iarăşi, cine „plânge“ după elitele tinere plecate în cele patru zări: nici „expiraţi“ şi nici tineri permormanţi, ci vorbitori cu ora pe la diverse televiziuni şi scriitori cu număr de semne la vreo gazetă locală sau centrală: cei care au un rost sânt fie „expiraţi“, fie (definitiv?) plecaţi: iar caracuda pe unii îi înjură că sunt în ţară, pe ceilalţi îi „plânge“ pentru că, uite, din cauza expiraţilor au plecat. Aferim, de după o nouă cortină (de fier? de catifea? de mătase? de in? de care ţesătură naţională? sau de care ţesătură plăcută unor „formatori de opinie“ care nu au produs vreodată nici un bun cultural?). Şi, drept urmare, caută pe oricine le seamănă, la minte şi la port, să radă pe un expirat rătăcit prin patrie sau să plângă lângă umărul „cu euro“ al vreunui tânăr plecat şi dat drept exemplu - „faceţi ca el!“ - la nu ştiu care televiziune.

Puţină istorie, literară, fireşte, pentru iacobinii demagogi de azi, care seamănă, izbitor, cu aceia din anii â50 ai secolului trecut: altfel spus, înainte de a se fi născut, sunt bolşevici fără să ştie, împrumutând un limbaj violent, demascator, nu se ştie de la cine. Astfel, „Scânteia“ de altădată poate fi citită, azi, în diverse cotidiane; tânărul de azi, (stră)nepotul ziaristului de ieri. Oricât de ciudat, istoria se repetă, după formula „mănuşa întoarsă“ ori, altfel, după „scenariul“ spiralei pus la cale de Giambattista Vico, în alt secol; se întâmplă un lucru bizar: oamenii de strânsură vorbesc/ scriu/ ţipă/ se înscriu la cuvânt, critică mereu elitele, chiar în absenţa lor: unii sunt expiraţi şi stau pe acasă, alţii sunt plecaţi şi nu aud/ văd/ nu vor să răspundă unor tâmpenii care îi urmăresc, dar nu-i mai pot ajunge, niciodată. Rămân kitsch-oşii. Ei sunt peste tot, rad tot, nu iartă nimic, pe expiraţi îi ţin sub oboroc, tinerilor plecaţi la cântă de „drum bun“, cale bătută, pentru că, dacă s-ar întoarce, n-ar fi de bine: cu expiraţii reglează problema altfel (bătrâni, securişti, activişti, dinozauri, vânduţi, profitori etc.); cu cei tineri, plecaţi şi întorşi, buni de tot, elite, ce să facă? să se retragă? să plece ei înşişi când, pentru că n-au calitate, n-au nici şansă? să se lupte fără speranţă cu aceia de o vârstă cu ei, infinit mai buni? Şi atunci? Ajungem tot la vorba lui Ion Creangă: lipsa de carte, năcăfale multe. Sau la vorba de azi: radem pe „expiraţi“ şi plângem după cei plecaţi: bătrâni şi, după aceea, tineri.

Şi subiectul cu „formarea noilor elite“? Era poate cea mai importantă temă a dezbaterii publice privind tranziţia noastră, care îşi făcuse loc, timid, în zgomotul şi văicăreala anilor â90; despre formarea şi cultivarea elitelor, ca o condiţie esenţială a ieşirii din marasm, a reconectării la civilizaţie şi a reconstrucţiei societăţii vorbeau/ scriau atunci câţiva intelectuali lucizi care au intuit cu precizie pericolul neglijării sau, mai rău, al repetării, cu alte haine şi alte vorbe, a unui episod dramatic din istoria recentă. Iată că, după şaptesprezece ani, cel mai important om politic al ţării doreşte „reformarea clasei politice“, parte a (re)formării elitelor. Numai că susţinătorii calificaţi ai subiectului au obosit să strige în pustie, unii au plecat de tot, alţii s-au retras între contraforţii profesiei, într-un colţ de gazetă, la catedră. Tema a fost exilată în câteva emisiuni tv., vreo trei la număr, difuzate, însă, la ore când cei care ar trebui să vadă sunt fie la „shopping“, sâmbăta, pe la prânz, fie rămân fixaţi, noaptea târziu, pe o telenovelă, la un meci al „fiarelor nopţii“, într-un pătrat roşu cu inscripţia „16“, la un talk-show unde înlocuitorii de elite se ceartă de mama focului, pentru ca, apoi, să-şi stingă furia de pe sticla la o butelcuţă fumurie, într-un local de lux, la vreme de seară; sau, pur şi simplu, dorm. Despre elite nu se mai vorbeşte decât ocazional (în campanii electorale, de obicei), caracuda lucrează în linişte pentru noi, a izbândit, face jocurile, „rien ne va plus“, profesioniştii n-au nici o şansă de „rating“ în faţa „fiarelor nopţii“. În rest, linişte, unii dorm pentru ca alţii să lucreze temeinic: somn uşor şi spor la treabă!