Cortina de sticlă: Minunile vechi şi noi (2)

Noile minuni - Marele Zid Chinezesc, Situl arheologic Petra din Iordania, Statuia lui Hristos Mântuitorul din Rio de Janeiro, Ruinele oraşului Machu Picchu din Peru, Piramidele mayaşe Chichen Itza din Mexic, Colosseum-ul din Roma, Mausoleul Taj Mahal din India - contra vechilor minuni - Piramida lui Keops, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Colosul din Rhodos, Farul din Alexandria, Mausoleul din Halicarnas, Statuia lui Zeus din Olimpia, Templul Artemisei din Efes. În fond, se înlocuieşte o convenţie cu o alta, în dispreţul semnificaţiei termenului. Bernard Weber (se face că) nu ştie ce înseamnă minune. Iată ce spune dicţionarul (cartea!) care i-a lipsit lui Bernard Weber (fan al calculatorului). Minune (miracol). Eveniment reprezentând o abatere de la legile statistice, iar ca fenomen - o contrazicere a legilor naturii; în sens religios, este un triumf al voinţei divinităţii asupra firescului, iar în religiile structurate pe teism, o derogare efectuată de divinitate de la legile stabilite de ea însăşi; (Spinoza a redus la absurd această definiţie: operând contra legilor naturale, Dumnezeu operează contra propriei naturi). În religiile primitive, miracolul se subsumează magiei, producerea lui fiind atribuită oamenilor special înzestraţi (şamani, sacerdoţi, vrăjitori). În religiile teiste, orice miracol este o breşă pe care supranaturalul o deschide în natural, iar autor nu se consideră decât Dumnezeu, direct sau prin intermediarii săi. Spre deosebire de magul primitiv, care se bizuie pe propriile lui ştiinţe şi puteri, sfântul, profetul sau taumaturgul care produce un miracol, acţionează numai în numele lui Dumnezeu, prin investitura divină, actul său având un caracter charismatic, datorită harului dumnezeiesc cu care a fost înzestrat temporar sau definitiv; ca atare, minunea în concepţie teistă (de pildă în religii ca iudaismul şi creştinismul) este un semn dumnezeiesc (signum); în acest mod, minunea devine un criteriu al revelaţiei, tot aşa cum revelaţia este un criteriu al minunii. Dar întrucât religiile teiste admit că şi Diavolul, ca şi pseudoprofeţii săi (de exemplu, Antichrist), poate să producă evenimente miraculoase care forţează firescul, spre a nu rezulta de aici o contradicţie flagrantă (de vreme ce personajelor malefice nu li se acordă harul divin), teologia consideră acest tip de minune drept o imitaţie a minunilor divine, aşadar un act necharismatic, neinclus în actul revelaţiei. De remarcat că tipologia minunilor relatate în scrierile sacre ale religiilor teiste (Biblia, Talmudul, Coranul) are totdeauna un caracter particular, referindu-se la cazuri speciale şi nu la vreo generalitate universală; de pildă se vorbeşte despre vindecarea orbului din naştere, ca eveniment individualizat, nu de vreo minune care să se refere la vindecarea integrală a fenomenului orbirii din naştere; această particularizare este un gest teologic de prudenţă faţă de confruntarea cu realitatea curentă, întrucât minunea are, în primul rând, valoare religioasă de simbol asupra puterii şi graţiei divine.