Crăciun în detenție

Sunt născut într-un sat din Țara Moților la jumătatea lui decembrie 1929. Pă­rinții mei, Petru și Maria, au fost muncitori CFR, cantonieri la o mică stație de tren din zonă. Oameni iubitori de țară, patrioți, cu noblețe sufletească și comportament deosebit. Îmi aduc aminte cum, de Crăciun, când tăiam porcul, nimeni din familia noastră nu gusta vreun preparat până când, chiar pe 25 decembrie, nu împărțeam din carnea lui oamenilor mai săraci din împrejurimi. Zona unde stăteam este muntoasă, iar oamenii acolo nu erau prea avuți, deși aur și argint minele aveau din belșug.

Marile sărbători creștine erau cumva sculptate în sufletul nostru. Îmi amintesc și acum de Crăciunul copilăriei mele. În ajun ne culcam seara nu foarte târziu. Părinții așteptau să adormim bine ca să poată aduce și împodobi bradul tradițional. A doua zi de dimineață surpriza era imensă. În fața noastră stătea pomul de Crăciun încărcat cu bomboane, jucării, ciocolată și alte bunătăți.

Mergeam apoi la biserică. Nu aveam voie să lipsim de la Liturghie mai ales la așa sărbătoare mare. Trăiam Crăciunul uitând de noi. Atenția era îndreptată asupra evenimentului Nașterii lui Hristos. Era frumos. Renășteam suflește la acest praznic.

Anii au trecut. A trebuit să plec la Liceul Ortodox „Avram Iancu” din Brad. Directorul școlii, care studiase fizica și chimia la Viena, era și preot ortodox. Îl chema Candin Ciocan. Toate școlile mari de pe atunci aveau amenajat, într-una din săli, un paraclis, o biserică în miniatură cu icoane, candele, străni. Ne simțeam ca acasă acolo. Dar în 1947 comuniștii au desființat liceul, considerând că moții nu au nevoie de intelectuali. Ne-am răspândit care unde am putut. Eu am ales să continui Liceul „Moise Nicoară” din Arad. Dirigintele meu de atunci, profesorul de istorie Găvănescu, m-a întrebat ce doresc să urmez mai departe. I-am spus că intenționez să dau la Medicină, la Cluj. Motivarea acestei decizii era simplă: voiam să-mi ajut părinții la bătrânețe, să fiu de folos oamenilor bolnavi din sat. L-am impresionat, iar el mi-a zis: „Te sfătuiesc să nu te faci doctor de trupuri, ci de suflete. Du-te la Universitatea din București. Încă mai poți găsi acolo profesori pe care Europa nu-i are”. Am crezut prima oară că vrea să urmez Psihiatria sau Teologia, dar el se referea la îmbrățișarea unei cariere de profesor.

L-am ascultat pe diriginte și am dat la Litere în Capitală, deși Bucureștiul era la 600 km de casă. Și nu am regretat. Am avut profesori de talie mondială: George Călinescu, Iorgu Iordan, Tudor Vianu. La cursurile lor, amfiteatrele erau neîncăpătoare.

A trebuit să mă întrețin ca student și am lucrat la mai multe ziare pe post de corector. „Viața Capitalei” a fost primul dintre ele, a urmat „Munca”, ziarul sindicatelor muncitorești. Apoi, „Gazeta IMF” (Institutul de Medicină și Farmacie).

În februarie 1957, pe la ora 2:00 dimineața, cineva îmi bate violent la ușă, recomandându-se: „Miliția. Controlul populației și al persoanelor străine. Dacă nu deschideți, spargem ușa!” Am avut parte de o percheziție dură timp de câteva ceasuri. Nu au găsit nimic compromițător, dar cu toate acestea am fost obligat să merg la secție pentru a da declarație acolo. Mi s-au pus niște ochelari de metal și am fost plimbat o oră și jumătate prin București, pentru a nu recunoaște destinația finală.
Dar eu știam unde sunt. Ajunsesem la Ministerul de Interne, într-o celulă strâmtă. A urmat o anchetă de câteva luni. Am fost întrebat de ce am vorbit urât despre intrarea trupelor sovietice după Revoluția din Ungaria din 1956. Atunci eu, puțin inconștient, am zis: „Spuneți-mi, vă rog, un motiv serios pentru care tancurile rusești au trebuit să intre în Budapesta pentru a înăbuși revolta de acolo”.

Anchetatorul a tresărit puțin. Îl șocasem. Nu-i venea să creadă că-i pot vorbi așa. Pentru că corectasem niște texte critice la adresa rușilor, materiale care intraseră în ziarul mediciniștilor, dar și pentru atitudinea mea curajoasă, am fost acuzat de agitație publică și am luat doi ani de detenție care s-au extins la șase. Am trecut pe rând prin temnițele Jilava, Gherla, Periprava, Grind.

La Gherla a fost cel mai cumplit. Aici nu am stat decât un an. Aveam 29 de ani.

Cel mai mult am petrecut la Grind. Eram așadar în Deltă, pe Brațul Chilia. Acolo am locuit în niște saivane unde ținuseră oamenii oile. Pe jos era mizerie, ca-n grajd. Dar dormeam acolo, pe niște paturi militare.

La Grind tăiam stuf. Intram în apă până la brâu uneori, nu conta anotimpul, și tăiam stuf. Ce sărbătoare, ce Crăciun, ce Paști? Toate zilele în închisoare erau un chin inimaginabil. Totuși, datorită unui doctor mai omenos din lagăr, am fost trecut la categoria „inapți” și nu mai mergeam la stuf, ci curățam cartofi pentru toată brigada de închiși.

Dar, cu toate astea, au avut parte de tratamente dure toți deținuții. Comandantul de la Grind, Crimski, se îmbăta des și dimineața, pe la ora 3:00, ne scotea afară, chiar dacă era iarnă și ne punea culcat, cu piepturile în zăpadă. După care el călca pe fiecare dintre noi.

De Crăciun se cântau colinde, însă numai în șoaptă. Nu risca nimeni să fie auzit ca apoi să rămână nemâncat o săptămână sau și mai mult. Existau mulți preoți în lagărul nostru, dar nu aveau voie să facă Liturghie sau să ne împărtășească. Ne puteam doar spovedi. Preoții mărturiseau fără epitrahil, punând pe capul deținuților niște prosoape.

Atmosfera din timpul marilor sărbători era una stranie. În iadul acela, un duh străin bătăilor și umilințelor de acolo se instala în celule, ba și dincolo de ele, în sufletele asupritorilor. A fost o perioadă cruntă din viața mea. Dar sărbători ca acelea, deși trăite numai interior, sufletește, nu am mai avut nici în libertate, după aceea.