Crăciun sau Naşterea Domnului?

De multe ori mă întreb cum arăta sărbătoarea Crăciunului cu secole în urmă? Specialiştii în marketing de la Coca-Cola încă nu inventaseră chipul bonom şi neapărat înveşmântat în roşu al lui Moş-Crăciun. Brazii, sărmane victime de sezon, încă puteau fi contemplaţi doar în splendoarea fulgilor de nea, pe crestele munţilor sau în desişul codrilor. Colindele puteau fi ascultate numai în ajun, şi aproape întotdeauna din glasuri angelice de copii înfriguraţi, dar mereu veseli şi jucăuşi. Încă nu se inventaseră hipermarketurile şi implicit şirurile imense de oameni tăcuţi, istoviţi, înaintând mecanic în spatele unor stive mişcătoare. Darurile însemnau mai degrabă inimă bună, bucurie şi iertare şi nu existau promoţii pentru iluzii vândute cu discount. Nu apăruse încă moda emailurilor de felicitare trimise la sute de necunoscuţi şi nici obsesia urărilor pentru colaboratorii sau clienţii fideli. Crăciunul însemna mai mult Naşterea Domnului.

Chiar şi o lectură sumară a istorisirii biblice despre evenimentul petrecut la „plinirea vremii” în Betleem poate evidenţia discrepanţele uneori monumentale între faptele relatate în Scriptură şi ceea ce an de an se repetă sub denumirea generică de „Sărbătoarea Crăciunului”.

Pornind de la această premisă, nu puţini sunt cei care manifestă, mai mult sau mai puţin evident, o doză însemnată de reţinere faţă de încărcătura, sau mai precis balastul simbolistic al unor sărbători, în esenţă, simple şi minunate.

Numai că, privind lucrurile mai atent, observăm că percepţia şi mai ales reacţiile oamenilor faţă de marele eveniment al Naşterii Domnului nu au fost niciodată uniforme şi nici mereu la înălţimea sublimului eveniment.

Sfinţii Evanghelişti ne prezintă un prim model de reacţie faţă de Naşterea Pruncului Sfânt, făcând referire la închinarea magilor de la Răsărit (Mt. 2, 1-12). Elite culturale şi eminenţe ale vieţii publice, sfătuitori de taină ai conducătorilor politici din ţinuturile Persiei, magii aşteptau, în tradiţia şi învăţătura lor, naşterea unui împărat al întregii lumi care va apărea în mijlocul poporului evreu. Au urmat cu consecvenţă steaua apărută în mod minunat pe cer şi au străbătut o distanţă impresionantă ca să se închine Pruncului Iisus. Probabil cunoşteau şi profeţia din cartea proorocului Daniel care s-a păstrat de-a lungul generaţiilor şi care vorbea despre un Mesia-Împărat al iudeilor care se va naşte şi va împărăţi peste întreaga lume, şezând pe tronul lui David.

Credeau aceşti înţelepţi în Pruncul pe care L-au văzut ca într-un Domn şi Mântuitor? Biblia nu precizează în mod direct acest lucru. Dar ceea ce se cunoaşte cu siguranţă este că au recunoscut în El pe Împăratul profeţit de Scripturi şi vestit chiar în tradiţiile păgâne. Este posibil ca intenţiile lor să fi fost animate de evlavie şi trăire religioasă, la fel cum nu este exclus ca gestul lor să fi fost motivat şi de gândul unor avantaje strategice în raport cu viitorul Împărat. Cu toate acestea, închinarea lor a fost acceptată atât timp cât a fost autentică. Într-un fel oarecum asemănător, Mântuitorul avea să accepte peste trei decenii osanalele mulţimilor cu prilejul intrării triumfale în Ierusalim, deşi aşteptările celor care Îl ovaţionau erau deopotrivă legate de un Mântuitor, dar şi de un Mesia politic, un izbăvitor al poporului aflat sub ocupaţie romană.

Un alt grup care a nu a rămas indiferent faţă de naşterea lui Iisus a fost Sinedriul. Acest for era un factor de decizie politică în Palestina, probabil echivalentul evreiesc al magilor din Răsărit, dar cu diferenţa că aceştia se aflau sub opresiune politică. Chemaţi de Irod şi întrebaţi despre conţinutul profeţiilor mesianice, ei prezintă regelui un fragment din scrierea proorocului Miheia: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Mt. 2, 6). Cu siguranţă au auzit ceea ce s-a povestit de către păstori cu privire la îngerii care au cântat în noapte sau despre magii veniţi din mari depărtări şi care întrebau despre Împăratul care S-a născut. Reacţia lor a fost însă una rece şi plină de indiferenţă. Probabil că puterea, gloria sau influenţa de care se bucurau în cercurile politice nu erau compatibile cu preocuparea faţă de un prunc născut în iesle şi încălzit de suflul binecuvântat al necuvântătoarelor.

Un alt grup care a avut o reacţie notabilă faţă de Naşterea lui Iisus au fost păstorii. Fiind copleşiţi de slava cerească, de graiurile îngerilor şi de măreţia cerurilor deschise, s-au grăbit să vadă Pruncul în iesle şi s-au bucurat auzind că El este împlinirea profeţiilor vechi de secole. Imediat au plecat bucurându-se şi vestind tuturor celor pe care îi întâlneau în cale ceea ce au aflat, au văzut cu ochii lor şi mai ales au auzit vestindu-se din Ceruri. (Luca 2, 16-20).

Aşa cum constatăm mai ales astăzi, reacţiile faţă de Naşterea Domnului au stat întotdeauna sub semnul diversităţii. Pentru unii, acest eveniment reprezintă ocazia prin excelenţă de a oferi daruri, pentru alţii el este prilejul revederii celor dragi, iar alţii îl definesc nostalgic drept „vremea colindelor”. Mai există şi varianta exprimată sintetic a tuturor acestor trăiri, formulată oarecum metaforic - „spiritul Crăciunului”. În fiecare atitudine se păstrează în mod cert o reminiscenţă a semnificaţiei iniţiale a Naşterii Domnului, şi nu este uşor a cântări care este mai autentică şi mai apropiată de marea sărbătoare creştină. Poate că mai potrivit decât a evalua ce (mai) este autentic în aceste atitudini ar fi să ne întrebăm: cât de intens simţim noi, credincioşii, această sărbătoare? Ne mărginim la culoarea roşie a veşmântului de Moş Crăciun, la bradul împodobit, la daruri sau colinde? Probabil că o lectură atentă a istoriei biblice a Naşterii Domnului ne-ar oferi cel mai potrivit răspuns.