Crăciunul este despre Hristos, nu despre beteală

Mișcați prea puțin de problemele și greutățile semenilor noștri, cei mai mulți așteptăm entuziaști integrarea în „spiritul” Crăciunului. Cadouri scumpe, schimb de daruri, mese încărcate și nelipsitul „brad al prosperităţii”, iată un rezumat al marii pauperități sufle­tești din staulul bogat al egourilor seculare.

Adoptat de societatea actuală sub șablonul de „spirit” și excesiv promovat în lumina consumismului extrem, Crăciunul rămâne tot mai golit de sensul autentic praznical şi tot mai departe de conți­nutul teologic al darului duhovnicesc. Dincolo de toate aceste ispite contemporane, mărturisirea vie a Bisericii se încăpă­țânează să nu moară, înviind parcă și mai puternic prin duhul ei apologetic.

Există numeroase „simboluri” moderne pe care societatea actuală le identifică şi le cultivă, mai ales în perioada Crăciunului. Bradul împodobit cu luminiţe şi ghirlande de tot felul, nelipsit din fiecare casă, poartă tot mai pregnant o stranie podoabă de şarm decorativ. Masa încărcată de bucate alese, degustate cu grabă de cele mai multe ori chiar înainte de praznic, lasă departe pregătirea ascetică şi primenirea sufletului cu postire. Colindele tot mai laicizate şi transformate în şlagăre sunt şi ele departe de adevăratul mesaj al sărbătorii. Şi nu în cele din urmă, Moşul Crăciun, bătrânelul simpatic costumat în straie roşii, cu cizme, centură şi căciulă ninsă, îşi face de fiecare dată straşnica intrare în scenă, evaluând pe fiecare şi împărţind daruri din desaga-i fermecată. Pe de-a-ntregul, în marele spectacol de luminiţe şi culoare omul uită (sau lasă la o parte) tocmai esenţa sărbătorii: prăznuirea Naşterii Domnului.

Dincolo de spectaculosul carnaval, Biserica face neobosit mărturia celui mai frumos şi unic adevăr istoric al mântuirii noastre. Bogăţia de „sensuri”, de data aceasta rânduite teologic, excede cu mult superficialitatea mercantilă a omului contemporan, oferind încă o şansă de înţelegere autentică a sărbătorii. În primul rând, în Biserică vorbim de fiecare dată în prezentul liturgic: „Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L...”. Al doilea, mesajul se transpune de fiecare dată corelativ, fără elipse şi fără abstractizări.

În literatura patristică a primelor veacuri creştine, unul dintre cele mai frumoase tratate la praznicul Naşterii Domnului îi aparţine Sfântului Efrem Sirul. Într-o compoziţie inegalabilă consemnată în versuri, cel mai mare imnograf al Bisericii Siriene vorbeşte despre această mare bucurie şi înnoire a lumii, împlinită desăvârşit prin Naşterea Mântuitorului Hristos. Fiecare element, fiecare semn şi consemnare biblică au menirea de a se constitui ca părţi ale marelui întreg, asociate in fresco magistralului tablou praznical. Corelativ practicilor actuale din societatea contemporană, Sfântul Părinte vorbeşte aproape profetic despre „o stare de veghe”: „Să nu veghem (însă) cum fac lacomii, care se gândesc la banul dat cu împrumut, care veghează adeseori noaptea socotindu-şi capitalul şi dobânzile. Treaz şi veghetor e (şi) hoţul, care şi-a îngropat în pământ somnul (cf. Mt. 25, 18); veghea sa are doar un singur ţel: să aducă multă tânguire celor ce dorm. Veghează şi lacomul, ca să mănânce mult şi să-şi ghiftuiască pântecele; dar veghea sa i s-a făcut chin, ­fiindcă nu s-a hrănit cu măsură. Veghează şi negustorul obosin­du-şi noaptea degetele să socotească câte dobânzi i-au adus banii, dacă şi-a dublat sau triplat paralele... Voi (însă) să vegheaţi ca nişte luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei străluceşte. Căci cine veghează în strălucire şi se roagă în întuneric, acela e învăluit într-o lumină nevăzută (ascunsă) chiar şi în întunericul văzut” (Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului - H. Nat., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, I, 63-66; 73-74). Sfântul Efrem arată în continuare faptul că numai în această stare de trezvie a minţii putem înţelege cu adevărat că prin Naştere: „Dumnezeu a venit la păcătoşi”, „Domnul a venit la robii Săi”, „Cel Bogat a sărăcit pentru noi”, oferindu-ne „un dar pe care nu l-am cerut”, dar de care aveam atâta nevoie. „Aceasta este ziua care a deschis rugăciunilor noastre uşa înaltului cerului. Şi noi să deschidem uşile noastre celor care ne-au greşit şi ne roagă de iertare... Astăzi Dumnezeirea S-a întipărit pe Sine Însăşi în umanitate, ca şi umanitatea să se întipărească şi să se facă podoabă în pecetea Dumnezeirii” (H. Nat., I, 96; 99).

Din punct de vedere teologic, praznicul Naşterii este o înnoire a întregii creaţii prin harul lui Dumnezeu. Întruparea Domnului reprezintă confirmarea unui nou început, anticipat odinioară ca făgăduinţă în Rai (cf. Fac. 3, 15). „Ziua aceasta se sfârşeşte cu bătrânii şi începe cu pruncii. Ziua aceasta se înnoieşte cu iubirea sa, ca puterea ei să înnoiască bătrâneţea noastră. Ne-a cercetat şi a trecut, dar în milostivirea ei se întoarce iarăşi şi ne cercetează din nou... Ziua Ta se aseamănă Ţie; deşi e numai una, ramurile ei s-au înmulţit ca să fie asemenea Ţie... Ziua Ta a împăcat cerul şi pământul; căci în ea Cel ceresc S-a pogorât la cei pământeşti. Ziua Ta poate împăca pe Cel Drept, Care S-a mâniat din pricina păcatelor noastre. Mii de păcate ne iartă ziua Ta; căci în ea a răsărit milostivire pentru cei păcătoşi” (H. Nat. IV, 3-5; 11; 14-16).

Dacă omul contemporan ar înţelege toate aceste lucruri, ostenindu-se să se împrumute câtuşi de puţin din logica Scripturii, n-am mai serba fără de sens „culoarea”, ci cu siguranţă am prăznui mai lămurit „întregul”!