Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Crăciunul şi omul

Crăciunul şi omul

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 24 Dec, 2011

Avem în minte un Crăciun ideal, un Crăciun de poveste, cu zăpadă, oameni buni, daruri, colinde şi vreme petrecută alături de cei dragi. Tocmai de aceea au atât de mult succes concertele de Crăciun, de colinde, de muzică uşoară şi grea. Pe de altă parte, în blocurile noastre continuă aceeaşi viaţă, ca în orice alt anotimp, acum adăugându-se şi frigul, fără zăpezi însă. Crăciunul ideal survine şi în mintea omului credincios. De fapt, aş vorbi mai degrabă de sărbătoarea ideală. Ne întâlnim foarte des cu îndemnul la o vieţuire aparte, mai intensă, în posturi. Crăciunul este un praznic al bucuriei şi, de aceea, postul care îl precede e perceput ca unul al bucuriei. Şi acest lucru este frumos, desigur. Totuşi, suntem conştienţi de faptul că nu doar în post este bine să fim buni, milostivi, iubitori, îndrăzneţi, spovediţi, împărtăşiţi…

Viaţa noastră spirituală nu este bine să fie condiţionată de timpurile liturgice ale anului, chiar dacă e vorba de post.

Înaintăm spre sărbătoarea Naşterii Domnului atât printre imaginare zăpezi, colinde şi mascaţi, dorindu-ne să fim din nou copii, adică buni.

Bunătatea nu se poate măsura în vreun fel, doar darurile pe care le putem noi face unor străini de familia şi viaţa noastră. Moş Nicolae ne învaţă tocmai acest lucru: să facem bine celor care au nevoie. Pentru aceasta, însă, ar trebui să ştim cine şi de ce are nevoie. Şi aici intervine problema noastră. Ne dăm seama că e bine să facem daruri, dar ne limităm la cei mai apropiaţi ai noştri, ceilalţi rămânând în grija exclusivă a lui Dumnezeu, Care, însă, paradoxal, tot prin noi lucrează.

Cadourile virtuale din reţelele de socializare reuşesc foarte bine să acopere această dorinţă a noastră de a dărui. Spre deosebire de vremurile mai vechi, când oamenii nu aveau decât strictul necesar pentru trai, acum suntem cu casa plină de tot felul de lucruri, dintre care de multe ne putem dispensa foarte uşor. De aici şi uşurinţa cu care oferim altora cadouri inutile. Obişnuinţa de a da ceva care doar să simbolizeze grija şi dragostea noastră, fără ca acel ceva să şi priască, este astăzi la ordinea zilei. Ce altceva decât lipsa implicării personale sau a timpului, pe care-l consumăm în alte moduri, poate să însemne acest obicei?

Mi-aş dori, dacă tot e "anotimpul dorinţelor", să învăţ să mă opresc din iureşul zilelor de muncă şi de odihnă şi să mă aplec asupra vieţii personale a celor care mă înconjoară. În afară de mine, totuşi, pentru acest lucru ar trebui să fie deschis şi celălalt. Şi aceasta este piatra de poticnire. Lipsa mea de înţelegere şi lipsa de deschidere a celuilalt, care e obişnuit, ca şi mine, cu superficialitatea, nu pot trece peste felul de a fi contemporan al oamenilor. Astfel, arta maieuticii nu s-a demodat şi avem nevoie de ea poate mai mult ca oricând. Suntem prizonierii propriei noastre imaginaţii sau, ceea ce e şi mai grav, ai unei imaginaţii colective, fără a ne putea desprinde din lumea visului.

Lumea duhovnicească este lumea care nu are neapărat baloane roz, dar care ne poate lumina atât pe noi, cât şi pe cei care ne înconjoară. Colindele ne vorbesc despre schimbarea inimii, odată cu Naşterea Celui care schimbă omenirea şi, tocmai de aceea, pregătirea pentru această mare sărbătoare ne face să ne schimbăm firea noastră, să devenim altcineva, lepădându-ne sinea căzută a primului Adam.

Putem face totul şi putem să nu facem ceva, ambele în acelaşi timp, doar că privite altfel. Poate ar fi bine, pentru început, ca să facem ceva vizibil, cât de puţin, să ne întâlnim cu dragii noştri, pe care nu i-am văzut de mult, pentru că am dat vina pe diferite motive, reale sau mai puţin. Colindul este un prilej pentru aceasta şi tocmai de aceea cred că şi Evanghelistul Luca aminteşte cântarea îngerilor, care mărturiseşte despre "bunăvoirea între oameni". Crăciunul vine, an de an, şi omul este chemat să se schimbe, ca să fie în aceeaşi simţire cu Cel care e sărbătorit la sfârşit de decembrie.