Crânguri de salcâmi

Îi spuneam Pădurea lui Pamfil. Era un crâng de salcâmi, dincolo de gârlă, pe drumul dintre satul nostru și Răsmirești. Cuiburile de păsări cântătoare întreceau numărul salcâmilor, iar cel al cântecelor, pe cel al cui­burilor. 

Nicăieri n-am întâlnit o mai mare înflorire de cântece ca acolo. Îndeosebi primăvara. La floarea salcâmilor nu prea luam seama. Ne cățăram în copaci ca să culegem cântece. Duminica ne dădeam cu parfumul lor, dar ne miroseau gândurile a cântec de cuc sau de mierlă toată săptămâna.

Apoi salcâmii din Pădurea lui Pamfil au început să se împuțineze. S-au împuținat și cântecele păsărilor, iar odată cu ele, și copilăria noastră.

Credeam că e sortit pieirii vechiul nostru crâng. Zilele trecute, mi-am făcut curaj să merg să-l văd. Să-i spun rămas-bun, cum ar veni. Copacii ce mai rămăseseră din el erau tot acolo. Albi ca hârtia, dar o hârtie care mirosea a floare de salcâm, nu a cântece.

Nu mă așteptam ca unor bătrâni ca ei să le ardă de înflorire!

Dar asta n-a fost tot. Mergând pe drum mai departe, am găsit, până la intrarea în Răsmirești, opt-nouă păduri ale lui Pamfil tinere. Crângul copilăriei noastre nu stătuse chiar degeaba. Toate pădurile noi erau crânguri de salcâmi. Pline de floare și ele. Dar mai cu seamă pline de viață. Înșirate de-o parte și de alta a drumului, însă fără să se poată atinge cu mâna, stăteau cu glas tare de vorbă. În limba lor salcâmească, desigur, pe care eu o cunosc de mic. Mai bine zis, inima mea o cunoaște, tălmăcindu-mi, dacă pot spune așa, și mie. 

Poate că ei ar fi tăcut, dacă știau lucrul acesta. Însă nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că știau. D-asta și vorbeau. Fiindcă vorbeau despre mine.
- Ar trebui să-i spună unul dintre noi, a zis crângul din apropiere, că iubirea nu e făcută doar pentru oameni. Ca să nu se mai mire atâta de prezența noastră aici. Da, suntem copiii Pădurii lui Pamfil!

- Spune-i tu, i-a răspuns crângul cel mai îndepărtat.

- Mai bine să afle singur! s-a ­auzit vocea unui alt crâng.

- Ce? a întrebat cel mai mic dintre crânguri.

- Că ei, oamenii, seamănă, în multe privințe cu noi, salcâmii.

Oamenii din sud, am vrut eu să strig, dar m-am abținut. Avem lemnul tare. Înfrunzim târziu. Suntem plini de ghimpi. Dar atunci când înflorim! Se umple lumea de dulceața florilor noastre!

M-am întors acasă fericit. Poate că puțin și datorită batistelor galbene pe care le-am văzut fluturând peste tot pe câmp.