Credinţa în Dumnezeu şi intelectualitatea

Viața pe acest Pământ ne-a fost dată ca să învățăm să iubim. Nu știm să iubim, ci este necesar să învățăm acest lucru. Acela care crede că știe să iubească fără să învețe înainte se înșală. Ne deprindem să iubim doar prin antrenament, exersare, insistență, în lupta cu toate curentele potrivnice. Formula de catehism spune că scopul vieții este „să ne mântuim”. Dar ce e „mântuirea”? Este exact aceasta, o stare permanentă de iubire. Iubirea nu este doar o relație, ci o stare a ființei. Energia lui Dumnezeu Însuși este dragostea. Cel care știe să absoarbă această dragoste și să o și dea mai departe, să o răspândească în jur, acela e împlinit, fericit, situat puternic pe calea mântuirii.

Credința în Dumnezeu nu este o presupunere că Dumnezeu există, ci este o stare de simțire a lui Dumnezeu. Nu toată lumea însă îl simte pe Dumnezeu; mulți nu au timp de Dumnezeu, nu se roagă, nu merg la biserică, așa că nu sunt avansați pe acest traseu, al cunoașterii lui Dumnezeu, ci sunt foarte subdezvol­tați duhov­ni­cește. Probabil sunt robuști la alte capitole ale vieții, fac per­for­manță altundeva. Dar pentru destinul etern este valabilă doar perfor­manța de la nivel religios-spiritual. De obicei, cel care stă rău cu credința stă rău și cu dragostea. Religia (practicarea cre­din­ț­ei) ne duce la dragoste, iar dacă ea este desconsiderată și ignorată, și cu dragostea vom sta foarte rău. Iar preotul, pentru a se menține în starea de perpetuă iubire, trebuie să aibă un program de via­ță corespunzător, să primească de la Dumnezeu dragoste și să o dăruiască păstoriților, jertfindu-se pe sine. Dacă face aceasta devine foarte fericit. Legătura pe verticală cu Dumnezeu și pe orizontală cu oamenii este obligatorie pentru a crește în dragoste. Pust­nicii au alte reguli, dar noi, cei din lume, așa putem creș­te în dragoste, prin relație.

Intelectualul este omul care și-a exersat etajul cerebral-rațional prin pregătire mai consistentă decât ceilalți oameni, care, de obicei, are pregătire universitară și postuniversitară și are un loc de muncă în care, de obicei, nu depune eforturi fizice mari. Dar, la nivel emoțio­nal, el are aceleași nevoi ca și ori­ce altă făptură umană. Nevoia de sens, de logică, de con­gruență este însă și mai prezentă.

Intelectualul este produsul bibliografiei sale. Contează mult ce a citit, cum a interpretat ceea ce a citit și cum își selectează lecturile. Intelectualul gustă textele religioase care sunt vertebrate rațional, e sensibil la raționali­tatea credinței; dar, atenție, și pentru el, credibilitatea credinței stă și cade în funcție de modelul care propune cre­din­ța. Dacă preotul este un model adevărat, cu trăire și preocupări pastorale corespunzătoare, intelectualul se va folosi de prezența lui. Dacă nu, intelectualul va fi foarte ­dezamăgit. Impact asupra omului cu pregătire are doar un preot consistent pregătit în școală, care practică formarea continuă, care citește cărți de actualitate, nu unul care desconsideră perimetrul intelectual al vieții. Pentru acest segment social special, preotul este dator să continue pregătirea sa.

Intelectualii creștini din perioada interbelică au valoarea lor, dar postmodernitatea cu­noaște alții, nu mai prejos. Totul este să fie cunoscuți și să îi lăsăm în casa noastră grație internetului: con­fe­rințe audio-video pe YouTube, lansări de carte etc. Aș enumera câțiva dintre acești intelectuali cu mare impact religios cultural: Andrei Pleșu, Horia Patapievici, Sorin Mihalache etc.