Credinţa nu-i morală?

Am avut sentimentul până nu de mult că dezbaterile de idei şi disputele cu privire la credinţă din „mediile mai înalte“ rămân oarecum străine omului simplu şi neiniţiat. Totuşi, se pare că ideile mediului cultural dintr-un anume timp penetrează în mod necesar societatea într-o manieră mai mult sau mai puţin conştientă pentru membrii acesteia. O asemenea idee, asupra căreia merită să stăruim un pic, este şi promovarea unei deosebiri între credinţă şi morală, morala fiind văzută fie ca o dimensiune autonomă, fie ca o latură secundară a credinţei, dacă nu chiar depreciatoare a celei din urmă. Astfel, se distinge o tendinţă teologică intelectualistă care, odată ce a auzit vorbindu-se ceva despre „apofatism“, exclude valabilitatea oricărei alte manifestări a credinţei. Poruncile lui Dumnezeu cu un conţinut moral împreună cu tot ceea ce implică acestea, răsplăţi, respectiv ameninţări dumnezeieşti pentru neîmplinirea lor, par în faţa „apofatismului intelectual“ nişte lucruri derizorii, demne de tot dispreţul. Oricât ar părea de surprinzător, putem întâlni o concepţie asemănătoare chiar şi în mediile fără pretenţii pentru teologhisirea asupra „căii negative“ a credinţei creştine. Bunăoară, atunci când i s-a atras atenţia unui profesor de engleză, care organizase „un mic party“ de Haloween într-o şcoală rurală, că acţiunea dumnealui reprezintă promovarea unui păgânism imoral contrar valorilor creştin-ortodoxe proprii românilor, acesta a replicat: „Faceţi o confuzie impardonabilă, eu cred în Dumnezeu şi respect Biserica. Această acţiune nu are nimic de-a face cu credinţa mea“. Drept răspuns la această afirmaţie, pe care în esenţă au auzit-o cu siguranţă mulţi creştini de la organizatorii şi păcăliţii petrecerilor de Haloween, propun să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind împotriva obiceiurilor păgâne adoptate în vremea sa „cu nevinovăţie“ chiar şi de unii dintre creştini la sărbătorile calendelor:

„Nu s-au pornit asupra noastră amaleciţii, ca pe vremea lui Moisi, nici n-au năvălit alţi barbari; ci demonii au mers cu alai prin mijlocul cetăţii. Petrecerile diavoleşti ce au luat în stăpânire noaptea şi care au fost şi în această zi, măscările, ocările, dănţuirile cele de noapte, comedia aceasta caraghioasă, toate au robit oraşul nostru mai mult decat orice vrăjmaş. Ar trebui să-şi frângă inima, să jelească şi să-şi acopere faţa de ruşine şi cei ce au păcătuit, şi cei ce n-au păcătuit; unii pentru păcatele ce le-au săvârşit, alţii pentru fraţii lor, pe care i-au văzut făcându-se de râs“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la calende).

Surprinzătoare asemănare cu manifestările păgâne de astăzi! Iată că acest mare Părinte al Bisericii, moralist prin excelenţă, supranumit „dascălul pocăinţei“, despre care tradiţia mărturiseşte că „se află lângă tronul Treimii şi nici un muritor nu-l poate vedea încă fiind în trup“, nu operează deloc cu falsele şi păguboasele distincţii ale mediului nostru cultural. Pentru el morala este nedespărţită de credinţă, iar credinţa în Dumnezeu fără o rigoare morală este de neconceput:

„Să fugim de această ispită diavolească şi să fim încredinţaţi că nu-i decât un singur rău, păcatul, şi un singur bine, virtutea, şi dorinţa de a plăcea în toate lui Dumnezeu. Nu te veseleşte beţia, ci rugăciunea duhovnicească! Nu vinul, ci cuvântul de învăţătură“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la calende).

Şi în vremea sfântului, şi astăzi distracţia devine vehiculul prin care imoralitatea poate coexista, în mod paradoxal, simultan cu o credinţă în Dumnezeu, dar numai la nivel declarativ. Însă credinţa în Dumnezeu este un act de totală implicare, de afierosire integrală, de la gestul cel mai mărunt până la canalizarea celor mai înalte puteri ale minţii (νους) spre cunoaşterea lui Dumnezeu, ajungând la unirea cea mai presus de minte şi de concepte cu El, după cuvântul Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi“ (1 Corinteni 10, 31).

Iar dacă nu facem în felul în care Apostolii şi Sfinţii Părinţi au învăţat, să avem măcar sinceritatea de a ne recunoaşte greşeala, păcătoşenia şi neputinţa, fără să micşorăm Adevărul şi să-l coborâm la ticăloasele noastre măsuri.