„Creştinii nu se nasc, ci devin“

În limbaj uzual, calitatea de creştin este adesea asimilată trăsăturilor înnăscute. Uneori, constatăm chiar o extrapolare a acestei realităţi la nivelul impersonal al unui popor întreg. Numai că, în sens strict, a fi creştin înseamnă a fi „născut din nou“ sau, mai precis, „renăscut“ în baia sfântă a Botezului.

Mai mult decât atât, calitatea de creştin presupune o reîmprospătare permanentă a statutului iniţial de „ucenic al lui Hristos“. Cu alte cuvinte, nimeni nu se naşte creştin, ci fiecare este chemat să devină astfel. Marele scriitor latin din secolul al II-lea, Tertulian, abordează cu fervoare apologetică într-una dintre scrierile sale, din care prezentăm în continuare un fragment, acele trăsături distinctive ale numelui de creştin. Adresându-se unei lumi cu o mentalitate potrivnică, apologetul Antichităţii latine pledează pentru adevărul Evangheliei cu un elan inegalabil. Râvna sa polarizează în jurul unei idei clare: indiferent de cultură, neam, rang social sau calităţi personale, cu toţii ne regăsim într-o singură chemare: aceea de a (re)deveni creştini.

Ceea ce noi adorăm este un singur Dumnezeu, Cel ce prin cuvântul cu care a poruncit, cu raţiunea cu care a rânduit, prin puterea cu care a înfăptuit a dat la iveală din nimic tot universul acesta, cu toată rânduirea elementelor, corpurilor şi spiritelor, ca podoabă a maiestăţii sale; de aceea grecii au dat universului numele de cosmos.

Este invizibil, deşi se vede, nu se poate pipăi, deşi e prezent prin bunătatea Sa, este de neînţeles, deşi se poate concepe prin simţurile omeneşti, de aceea este atât de adevărat şi atât de mare. Celelalte lucruri, care se pot vedea, pipăi, preţui, sunt mai mici şi decât ochii cu care sunt văzute, şi decât mâinile cu care sunt atinse, şi decât simţurile cu care sunt descoperite; dar ceea ce este imens este cunoscut numai Sieşi.

Ceea ce face să-L înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-L înţelege. Astfel, puterea măririi Sale face ca, pentru oameni, El să fie, totodată, cunoscut şi necunoscut. Şi aici stă toată rătăcirea celor ce nu voiesc să recunoască pe Acela pe Care nu s-ar putea să nu-L cunoască. Voiţi să dovedim existenţa lui Dumnezeu din creaţiile Sale atât de multe şi de mari, prin care trăim, prin care ne menţinem, prin care ne bucurăm şi chiar ne înspăimântăm, voiţi acestea prin mărturisirea însăşi a sufletului.

Dar sufletul, deşi strâns în corp ca-ntr-o închisoare, deşi mărginit printr-o proastă educaţie, deşi slăbit prin pasiuni şi pofte, deşi slujind unor zei neadevăraţi, totuşi, când îşi revine, ca şi dintr-o beţie, din somn, sau dintr-o boală oarecare, recăpătându-şi sănătatea invocă pe Dumnezeu numai cu acest singur nume, fiindcă numai acesta singur este al lui Dumnezeu Cel adevărat: „Mare e Dumnezeu“, „Bun e Dumnezeu“, „Ce-o da Dumnezeu“ sunt expresii ale tuturor. Ba, încă, este luat şi drept judecător: „Dumnezeu vede“, „Mă las în voia lui Dumnezeu“, „Dumnezeu mă va răsplăti“.

O, mărturie a sufletului prin natura lui creştină! În sfârşit, pronunţând acestea, sufletul nu se îndreaptă spre capitoliu, ci spre Cer. Căci cunoaşte locaşul lui Dumnezeu Cel viu, ca unul care de la El coboară. Ca să putem dobândi o cunoştinţă mai deplină şi mai adâncă despre El, despre rânduiala şi voinţa Lui, ne-a pus la îndemână Scriptura, pentru a face cercetări despre Dumnezeu şi cercetând să-L descoperim, şi descoperindu-L să credem în El, şi crezând să-I slujim Lui.

Este un singur Dumnezeu, Care a creat toate

Căci de la început, din timp în timp, El a trimis bărbaţi de seamă prin dreptatea şi curăţia lor sufletească, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a-L arăta lumii, plin de inspiraţie divină, care să dea vestire că este un singur Dumnezeu, Care a creat toate, Care a înfăptuit pe om din pământ (căci acesta este adevăratul Prometeu, care a împărţit timpul în perioade şi a rânduit lumea după legi neschimbătoare); Care a dat semne de atotputernicia judecăţii Sale, prin potop, prin foc, Care a statornicit reguli vrednice de El, pe care voi nu le recunoaşteţi, sau le lăsaţi în părăsire, iar celor care le păzesc le-a hotărât răsplată, ca Unul Care, la sfârşitul lumii, când toţi morţii dintru început se vor fi sculat din mormânt şi-şi va fi luat fiecare întruparea sa pământească, să dea seamă de faptele săvârşite, El va avea atunci să judece pe toţi, dând celor drept-credincioşi viaţă veşnică, iar celor necredincioşi foc fără sfârşit.

De aceste lucruri şi noi am râs o vreme. Am fost, deci, şi noi dintre ai voştri. Creştinii nu se nasc, se fac. Predicatorii despre care am vorbit se numesc profeţi, de la îndatorirea ce o au de a prezice viitorul. Spusele lor, pe care le răspândeau pentru credinţa în Dumnezeu, stau scrise în cărţile sfinte, pe care oricine le poate citi.

Vechimea foarte mare a acestor cărţi le conferă o autoritate deosebită. Dar, şi la voi, cinstirea ce se dă trecutului are caracter aproape religios. Ceea ce dă autoritate acestor cărţi sfinte este marea lor vechime. Căci întâiul profet, Moise, care a povestit crearea lumii şi înmulţirea neamului omenesc, iar după aceea înspăimântătorul potop, răzbunător al nedreptăţii acelei epoci îndepărtate, începând cu trecutul şi urmând firul povestirii până în zilele sale şi de aici mai departe, prin propriile sale arătări, mulţumită darului său profetic, a prezentat imaginea celor ce se vor întâmpla în viitor, la care şirul anilor, puşi în rânduială de la început, au alcătuit cronologia lumii. El a trăit cu aproape 400 de ani mai înainte de epoca în care acel Danaus, cel mai vechi bărbat la voi, a emigrat în Argos. Este mai vechi decât războiul troian cu aproape o mie de ani şi, prin urmare, şi decât Saturn însuşi. Căci, potrivit istoriei lui Thallus, care arată că Belus, regele assyrienilor, şi Saturn, regele titanilor, s-au războit laolaltă împotriva lui Jupiter, ar urma că Belus a precedat cu 320 de ani dărâmarea Troii. De asemenea, prin acest Moise a fost trimisă iudeilor de către Dumnezeu acea lege a lor, proprie.

După aceea multe lucruri au mai spus şi alţi profeţi, mai vechi în scrierile voastre, căci şi acela care a glăsuit cel din urmă a fost în timp ceva mai înainte (dacă nu le-a fost contemporan) de înţelepţii şi legiuitorii voştri. De pildă, în timpul domniei lui Cirus şi Darius a trăit Zaharia, atunci când Tales, cel dintâi printre fizicieni, întrebat de Cresus, n-a putut da nici un răspuns cu privire la Dumnezeu, ca unul care, fără îndoială, era tulburat de vocile profeţilor. Solon a prezis aceluiaşi rege să aştepte sfârşitul îndelungatei sale vieţi la fel ca şi un profet. Se poate deci vedea că legile voastre, ca şi filosofia voastră, şi-au tras începutul din legea şi învăţătura dumnezeiască. Ce a fost la început este sămânţa a tot ceea ce a urmat. De aceea şi voi aveţi lucruri comune cu noi, sau care se apropie de ale noastre.

De la profeţie s-a ajuns, prin exagerare, la divinaţia poetică

De la sofia şi-a tras numele filosofia, ca iubitoare de înţelepciune. De la profeţie s-a ajuns, prin exagerare, la divinaţia poetică. Oameni dornici de glorie au denaturat descoperirile noastre pentru a şi le trece pe numele lor. Chiar fructelor li se întâmplă să degenereze de la sămânţa lor. Aş putea să mai înşir încă şi alte multe dovezi cu privire la vechimea cărţilor sfinte, dacă n-aş şti că ele îşi trag o mai mare autoritate, prin care să se impună credinţei noastre, mai mult din puterea adevărului lor decât din vechimea timpurilor. Căci ce dovadă mai puternică poate fi, în sprijinul mărturiei lor, decât împlinirea de la zi la zi, a tot ce se săvârşeşte în lume, când rânduiala regatelor, nimicirea oraşelor, înfrângerea popoarelor, starea timpurilor se petrec în totul aşa cum au fost prezise cu mii de ani mai înainte.

De aici şi speranţa noastră, de care voi râdeţi, se însufleţeşte, de aici şi încrederea noastră, pe care voi o socotiţi o simplă închipuire, îşi ia tăria ei. Într-adevăr, îndeplinirea întâmplărilor care au avut loc este în stare să inspire încredere cu privire la cele viitoare: aceleaşi voci le-au prezis şi pe unele, şi pe celelalte, aceleaşi scrieri le-au arătat. Un singur timp este pentru ele, care pentru noi pare a fi despărţit. Astfel, toate câte au să mai vină au fost verificate de noi, fiindcă erau prezise în acelaşi timp cu cele care au fost verificate şi care atunci erau viitoare.

(Texte selectate din Tertulian, Apologeticul, EIBMBOR, Bucureşti, 1981)