„Creştinii nu sunt atei“

Una din acuzaţiile care se aducea creştinilor, în primele secole de la întemeierea Bisericii, era, paradoxal, aceea de ateism. Creştinii se sustrăgeau riturilor oficiale, nu aduceau ofrande materiale zeilor, nici libaţiuni, nici tămâieri, şi nici nu participau la ceremoniile cultice de la temple. Fiind acuzaţi de toate aceste fapte „reprobabile“, creştinii încercau prin scrisori adresate autorităţilor imperiale sau celor regionale să clarifice motivaţiile comportamentului lor şi valorile spirituale pe care le împărtăşesc. Astfel, s-au păstrat până astăzi documente care schiţează, cu deosebită acurateţe, credinţa şi entuziasmul a generaţii întregi de creştini. Animaţi de zel şi de evlavie, aceştia nu se fereau nici de pedepse crunte, dacă era vorba de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Unul dintre creştinii a cărui râvnă de a-şi mărturisi credinţa l-a costat viaţa a fost Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (sec. al II-lea). Textul următor a fost elaborat de către acest venerabil şi erudit scriitor creştin şi este adresat însuşi împăratului roman Antonius Pius, în speranţa că acesta se va lămuri cu privire la ce înseamnă şi ce presupune numele de creştin.

Aşa cum am fost învăţaţi, Dumnezeu nu are nevoie nici măcar de ofrandele materiale ale oamenilor, El fiind Acela Care procură toate, dar am fost învăţaţi, suntem convinşi şi credem, că El acceptă cu plăcere numai pe aceia care imită calităţile Lui cele bune: înţelepciunea şi dreptatea şi iubirea de oameni şi toate câte sunt proprii lui Dumnezeu, Celui Care nu este numit cu nici un nume. Şi am fost învăţaţi că, bun fiind, Dumnezeu a creat, la început, din materia lipsită de formă, toate, pentru oameni; care, dacă s-ar arăta, prin faptele lor, demni de voinţa Aceluia, am aflat că aveau să se învrednicească de trăirea laolaltă cu El, împărăţind laolaltă şi devenind nestricăcioşi şi lipsiţi de patimă. Căci, după cum, la început, neexistând ei, i-a creat, tot aşa socotim că cei ce aveau să aleagă cele plăcute Lui, aveau să se învrednicească şi de nestricăciune şi de trăirea laolaltă cu El. Existenţa noastră iniţială nu a depins de noi; dar El ne convinge şi ne aduce la credinţa de a alege să urmăm cele plăcute Lui, prin puterile raţionale pe care ni le-a dăruit. Şi credem că este în interesul tuturor oamenilor de a nu fi împiedicaţi să afle acestea, ba, ceva mai mult, de a fi chiar îndemnaţi către acestea, căci ceea ce legile omeneşti nu au fost în stare să facă, Cuvântul, dumnezeiesc fiind, le-ar fi făcut, dacă demonii nu ar fi răspândit multe acuzaţii mincinoase şi atee, luând ca aliat pofta cea rea şi de natură diferită faţă de toate, care se găseşte în fiecare: lucruri care, nici unul, nu ne caracterizează pe noi.

„Sunteţi şi voi nişte oameni...“

Iar voi, auzind că noi aşteptăm o împărăţie, aţi subînţeles că noi vorbim, fără să ne dăm seamă, despre o împărăţie omenească, în timp ce noi vorbim despre o împărăţie laolaltă cu Dumnezeu. Se întâmplă cu aceasta ca şi atunci când, cercetaţi fiind de către voi, noi mărturisim că suntem creştini, cu toate că cunoaştem că pedeapsa celui ce mărturiseşte aceasta este moartea. Dacă ar fi ca noi să aşteptăm o împărăţie omenească, noi am tăgădui, ca să nu fim ucişi, şi am încerca să ne ascundem, pentru ca să obţinem cele aşteptate. Dar, întrucât nădejdile noastre nu se referă la timpul prezent, atunci când suntem ucişi, nu dăm nici o atenţie acestui fapt, deoarece, în genere, fiecare dintre noi este dator să moară. Noi suntem nişte ajutători şi nişte aliaţi ai voştri, mai mult decât toţi ceilalţi oameni, în ce priveşte pacea, atunci când suntem de părere că este cu neputinţă să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu vreun răufăcător, vreun avar, vreun perfid sau vreun virtuos şi că fiecare dintre aceştia, potrivit faptelor lui, pleacă de aici fie spre pedeapsa cea veşnică, fie spre mântuirea cea veşnică. Dacă toţi oamenii ar cunoaşte acestea, atunci nu ar mai prefera cineva să săvârşească, pentru o scurtă vreme, răutatea, ştiind că după aceasta urmează să se ducă la condamnarea cea veşnică prin foc, ci s-ar reţine, în tot chipul, şi s-ar împodobi cu virtutea, ca să obţină bunurile cele de la Dumnezeu şi să fie eliberat de chinuri. Căci nu pentru legile şi pedepsele impuse de voi caută să se ascundă cei ce săvârşesc răul, ci ei săvârşesc răul, ştiind că este cu putinţă să rămână ascunşi de voi, care sunteţi şi voi nişte oameni. Dacă ar afla însă şi s-ar convinge că este cu neputinţă să rămână ceva ascuns înaintea lui Dumnezeu, nu numai din cele săvârşite, ci chiar din cele numai intenţionate, credem că sunteţi şi voi de acord că numai pentru pedepsele care îi ameninţă, ar căuta să fie, în tot chipul, nişte oameni oneşti.

„Dacă toţi vom fi drepţi, pe cine veţi mai pedepsi?“

Se pare însă că vă temeţi ca nu cumva toţi să fie nişte oameni care săvârşesc acte de dreptate, iar voi să nu mai aveţi pe cine pedepsi. O asemenea atitudine ar fi însă, mai degrabă vrednică de nişte călăi, iar nu de nişte conducători buni. Suntem convinşi că şi aceasta, aşa cum am spus în alt loc, este opera demonilor, care cer sacrificii şi slujbe de la cei ce trăiesc în chip iraţional; dar noi nu am socotit niciodată că voi, care iubiţi pietatea şi filosofia, sunteţi în stare să faceţi aşa ceva. Dacă totuşi şi voi, asemenea celor lipsiţi de minte, daţi întâietate obiceiurilor înaintea adevărului, n-aveţi decât să faceţi ce vreţi! Căci tot atât de mult pot şi conducătorii care cinstesc mai presus de adevăr o părere oarecare, cât pot şi tâlharii într-o pustie. Cum că strădaniile acestea ale voastre nu vor fi încununate de succes, o dovedeşte Cuvântul, decât Care, după Dumnezeu Care L-a născut, alt conducător mai împărătesc şi mai drept nu ştim să existe. Căci, după cum toţi caută să se sustragă de la moştenirea sărăciei sau a patimilor sau a dezonoarei părinteşti, tot asemenea nici un om cu bun simţ nu va alege să săvârşească cele ce Cuvântul a interzis a fi săvârşite. Cum că toate acestea se vor întâmpla, a spus-o de mai înainte învăţătorul nostru Iisus Hristos, Care a fost Fiul şi Apostolul Părintelui tuturor şi Stăpânului Dumnezeu, de la Care am primit şi numele de creştini. Pentru aceasta, noi suntem siguri de toate cele ce am fost învăţaţi de El, deoarece se arată a se îndeplini în fapt tot ceea ce a spus El de mai înainte că se va întâmpla. Şi este ceva propriu lui Dumnezeu de a spune ceva mai înainte de a se întâmpla şi ca lucrul acela să se arate întâmplându-se, aşa cum a fost spus de mai înainte. Am putea, deci, să ne oprim aici şi să nu mai adăugăm nimic, socotind că cele ce cerem sunt nişte lucruri drepte şi adevărate. Dar, deoarece ştim că nu este ceva uşor ca un suflet stăpânit de necunoştinţă să se poată schimba repede, de dragul de a convinge pe iubitorii de adevăr, am preferat să adăugăm câte ceva, bine ştiind că ,atunci când adevărul se descoperă, este cu neputinţă ca necunoştinţa să nu se împrăştie.

Îl lăudăm cu cuvinte de rugăciune şi de mulţumită

Nefiind deci atei, ca unii care venerăm pe Creatorul acestui Univers, spunând, aşa precum am fost învăţaţi, că El nu are trebuinţă de jertfe sângeroase, de libaţiuni şi de tămâieri, noi Îl lăudăm, pe cât ne stă în putinţă, cu cuvinte de rugăciune şi de mulţumită, pentru toate cele ce ni se oferă, primind învăţătura că singura cinstire vrednică de El este aceea, ca cele ce ne-au fost date de El spre hrană, să nu le consumăm prin foc, ci să ni le oferim nouă şi celor ce au trebuinţă de ele, fiindu-I recunoscători prin adresarea de omagii şi prin înălţarea de imne, pentru viaţa pe care ne-a dat-o, pentru toate posibilităţile de a ne păstra sănătatea şi, deopotrivă, pentru calităţile lucrurilor şi schimbarea anotimpurilor, ca şi pentru a putea, prin cererile pe care I le adresăm, datorită credinţei pe care o avem în El, să ajungem la nemurire. Şi cine, oare, întreg fiind la minte, nu va mărturisi toate acestea?

Noi vă vom dovedi că, pe bună dreptate cinstim pe Cel ce a fost învăţătorul nostru cu privire la toate acestea şi Care pentru aceasta S-a născut, Iisus Hristos, Cel răstignit sub Pontius Pilat, guvernatorul din Iudeea de pe vremea Caesarului Tiberius, care aflase că acest Iisus Hristos a fost Fiul adevăratului Dumnezeu, iar noi îl aşezăm în rândul al doilea, precum şi Duhul cel profetic, pe Care Îl socotim în rândul al treilea. Şi aici iese în evidenţă pentru unii nebunia noastră, care ne impută zicând că dăm unui om răstignit locul al doilea după Dumnezeul cel neschimbat, veşnic şi Creatorul tuturor, necunoscând taina care se ascunde aici. (Texte selectate din Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâia, în colecţia PSB, vol.2, Apologeţi de limbă greacă, Ed. IBMBOR, 1980).