Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Creștinul între conciliere și opoziție

Creștinul între conciliere și opoziție

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 03 Sep, 2018

Mai ales în ultima vreme locul creș­tinului în societatea contemporană a devenit unul extrem de delicat, întrucât nu doar local, ci global e supus la un spectru foarte larg de presiuni, de la prigoana deschisă și ucideri, în unele zone ale lumii, până la atacuri ideologice, mediatice și legislative asupra valorilor fundamentale creștine în multe țări, chiar și în Europa. Această stare începe să semene foarte mult cu situația creștinilor din Imperiul Roman, în primele trei secole ale erei creștine, când simpla aparte­nență la grupul adepților lui Hristos îl transforma pe credincios într-un obiect al prigoanei. E drept că odată cu înscăunarea împăra­ților creștini lucrurile sau schimbat în bine. Bizanțul și apoi Țările Române cu domnitorii lor credin­cioși stau mărturie, cu excepțiile de rigoare desigur, pentru o admirabilă simbioză între Biserică, stat și lume. Însă aceste epoci au devenit istorie, iar acum trăim într-o lume a separărilor, adversită­ților și anarhiei, sub pseudonimele de multiculturalitate, diversitate și toleranță. Iar concluzia menta­lității moderne este că lumea e dispusă să tolereze orice, mai puțin pe creștini, chiar dacă asta reprezintă o contrazicere a propriilor principii de toleranță! Și acesta e un lucru extrem de curios, întrucât conștiința crești­nului îndeamnă totdeauna la a căuta pacea și a fi un bun cetă­țean, în tot ceea ce privește viața socială. Singura problemă în epoca romană, ca și acum, este cre­dința. Aparent inexplicabil, pentru actul de urmare a lui Hristos, care nu intră în conflict cu nimic din sfera socialului nici unei civilizații, este atacat creștinul.

Însă, încercând să înțeleg mai adânc relația creștinului cu lumea în societatea actuală, care diferă radical sub aspectul respectului față de Biserică nu doar de perioada primului mileniu creștin, ci chiar și de ultimul secol, mi-a atras atenția următorul text al unui cunoscut profesor grec de teologie:

„Lumea, oricât ar fi fost influ­ențată de Creștinism, nu a devenit niciodată atât de creș­tină, astfel încât creștinul să poată să se concilieze cu aceasta. De aceea, nu numai relația, ci și ruptura crești­nului cu lumea este firesc să rămână totdeauna deschisă. Când nu se întâmplă aceasta, ci se uită ruptura, iar relația se transformă în conciliere, atunci se deformează adevărul, precum și viziunea eshatologică a Creștinismului. Atunci slăbește caracterul său harismatic, paralizează puterea sa înnoitoare, iar mărturia sa în lume devine una atrofiată și lipsită de conținut”, G.I. Mantzaridis, Ins­tituție și harismă.

Socotesc că perspectiva profesorului Mantzaridis este o admirabilă sinteză a istoriei și tradiției Bisericii și extrem de lămuritoare pentru noi cei care nu reușim să deslușim în întâmplările prezentului decât reacția unei lumi incompatibile cu Creștinismul. Aici nu trebuie uitat că adversitatea lumii față de creștini nu se datorează creștinilor și comportamentului lor, care este în mod evident cel mai pașnic „popor” al istoriei, ci prigoana asupra creștinilor se datorează harului lui Hristos care sălășluiește în ei, dar care atinge în chip nevăzut și conștiința lumii. Lumea nu se luptă împotriva creștinilor, ci împotriva lui Hristos, după cum Însuși zice:

„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 18-19).

Altfel, analizând prigoanele asupra creștinilor doar în planul orizontal al lumii, riscăm să înțelegem Creștinismul doar ca pe o simplă convenție morală și să-i ignorăm proveniența supralumească. Învățătura Creștinis­mului este una universală și cheamă întreaga omenire la împăr­tășirea de harul lui Hristos, pentru care a și fost creată, de aceea respingerea Lui de către om înseamnă, în fapt, tăgăduirea propriului dat ontologic, care se manifestă în chip paradoxal printr-o pornire agresivă față de ceea ce nu a voit să primească. Astfel, creștinul nu este din lume și nu se poate concilia cu ea. Lumea îl respinge, dar și el, prin asumarea Evangheliei lui Hristos, respinge lumea. El se opune lumii și prin faptul că-i neagă veșnicia și nu primește să-și zidească o împă­răție definitivă aici, ci aleargă privind spre adevărata lui patrie: Împărăția cerurilor. Iar prin prisma acestor lucruri creștinul și lumea nu se vor putea concilia definitiv și e firesc să rămână deschise atât într-o relație, cât și într-o ruptură.