Creștinul și ispitele

Părinții deșertului nu au niciodată accese de optimism gratuit. Atât de la modă în vremea noastră, optimismul cu orice preț, dublat de credințe fantasmagorice de tipul: e de ajuns să vrei, că întregul univers contribuie la realizarea do­rinței tale, era tot ce putea fi mai străin pentru asceți.

Avva Pimen zicea: „Semnul prin care se recunoaște un călugăr sunt ispitele”. Noi însă am putea spune la fel de bine că semnul prin care se recunoaște un creștin sunt ispitele. Asumarea vieții creștine este, la modul cel mai propriu, intrarea în arenă. La fel cum este firesc pentru cineva care intră într-un ring de box să se aștepte la pumni și ciocniri violente cu adversarul, tot așa creștinul trebuie să se aștepte să aibă parte de ispite.

Pentru oricine aruncă o privire rapidă în calendarul Bisericii, devine evident faptul că majoritatea sfinților sunt fie martiri, fie monahi. Monahismul este continuarea martiriului, a muceniciei, adică a sacrificării vieții, de multe ori în chinurile cele mai groaznice, pentru Hristos și evanghelie. Dacă în cazul martirilor suferința era punctuală, în cazul monahilor, această suferință, născută din lupta cu ispitele, se întinde pe parcursul câtorva zeci de ani. Deși sunt mai impresionante, mai tulburătoare, actele martirice, totuși, în ansamblu, greu pot fi ierarhizate cele două forme: martiriul și monahismul. Nu știm care dintre căi este mai grea, care implică sufe­rință mai multă. Și într-un caz și în celălalt admirăm eroismul: eroismul punctual al mucenicilor și eroismul de anduranță al monahilor. 

Martiriul și monahismul spun ceva esențial despre viața creștină: ea implică de fiecare dată mucenicia, dacă este luată în serios. Mucenicia fiecărui creștin înseamnă lupta sa neîncetată, fără compromisuri, cu ispitele care nu încetează să vină. Direcțiile din care suntem asaltați sunt cele mai diverse. Suportăm ispite de la firea noastră coruptă, plină de slăbiciuni, unde nevoile naturale deschid ușile patimilor de toate felurile. Suntem ispitiți de oameni, la rândul lor ispitiți, într-un permanent cerc vicios. Suferim ispite și din „invidia și răutatea diavolului”. Ce e drept, în cazul majorității oamenilor, acest tip de ispite este mai rar. Câtă vreme ajung primele două surse ale ispitirilor, pe care nu le putem depăși, este puțin probabil să fim ispitiți și direct de diavoli. 

Cert este că ispitele nu încetează să vină asupra noastră. Întâlnirea cu ispita este, în același timp, o confruntare cu sinele. Aici învățăm despre limitele și fragilitatea noastră, aici se spulberă iluziile. Aici înțele­gem în mod esențial smerenia, fundamentala virtute creștină, pe temelia căreia cresc toate celelalte.