Criza duhovnicească şi perspectiva soluțiilor

Spre deosebire de clasicele crize cu care ne-a obiș­nuit existența noastră cotidiană: politice, economice, medicale etc., care pot apărea deodată, o criză duhovnicească posedă cauze profunde, mult anterioare manifestării sale concrete, iar această caracteristică este valabilă atât în plan individual, cât și în cel comunitar. 

Așadar, o criză duhovnicească survine totdeauna ca un efect major, ca o problemă de fond, apărută în urma unor premise precum: sărăcirea spirituală a vieții sau necu­noașterea și neasumarea cugetului Părinților Bisericii, renunțarea la dimensiunea ascetică a vieții. 

Fără o raportare sinceră la aceste date, specifice spiritualității ortodoxe, existența creștinului va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la o criză atât de adâncă, încât cei care o vor traversa nici nu vor realiza unde-și are proveniența, ci vor avea reflexul secular de a învinovăți anumite cauze exterioare imediate, respectiv vor identifica anumite soluții formale pentru ieșirea din această criză.

Cu toate acestea, se știe că recunoașterea gravității impasului adus de o criză, precum și înțele­gerea răspunderii personale, constituie primul pas spre o abordare corectă a acesteia. Apoi, numai analiza retrospectivă și lucidă a cauzelor duhovnicești implicate și soluționarea lor potrivit experien­ței Bisericii vor atrage după sine restaurarea situației în cauză. În acest sens, deși pare un demers anevoios și extrem de complex, centrarea minții pe o mai atentă asumare a valorilor probate prin Tradiție și promovarea deschisă a acestora vor conduce, foarte curând, mai întâi la înțelegerea și apoi la depășirea crizei.

De asemenea, chiar dacă nu ne aflăm la înălțimea vieții Sfinților Părinți, se cuvine totuși, ba chiar avem datoria să ne străduim din răsputeri să intrăm în cugetul lor duhovnicesc, precum și în modul lor de a gândi realitățile vieții. După aceea, asceza, așa cum am spus, constituie o altă dimensiune a vieții bisericești care trebuie asumată fără rezerve, chiar dacă fiecare se va exercita în această nevoință după propria măsură. 

Toate aceste date, consemnate mai sus, nu reprezintă altceva decât mijloacele de a afla și de a pune în lucrare voia lui Dumnezeu cea mântuitoare, specifice celui care trăiește în cadrul eclesiei. În plus, nu este deloc nepotrivit să cerem în rugăciune de la Domnul, în mod expres, să ne descopere voia Sa în toate, după pilda psalmistului, care nu de puține ori a strigat: „Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu” (Ps. 142, 10). 

Astfel, se pare că o criză duhovnicească, în calitatea ei de rod nefericit al formalismului și al pierderii treptate a legăturii vii cu Ziditorul, niciodată nu va putea fi înlăturată prin vreo strategie omenească de moment, oricât de inteligentă ar fi aceasta, întrucât ea nu poate fi depășită prin simplele puteri omenești. De aceea, criza duhovnicească nu-și poate afla soluția decât prin recuperarea suportului simțit ce vine din partea lui Dumnezeu, care însă, pentru a veni, trebuie să găsească în noi raportarea corectă la voile Sale.