Criză? La noi? Ce treabă avem cu aşa ceva?

De vreo trei luni, e la mare modă să se comenteze aprig pe tema crizei economico-financiare care a cuprins, se pare, întreaga planetă. Cel puţin o dată pe zi, la oricare canal de televiziune apare câte un specialist care ne arată cum de s-a ajuns la situaţia de faţă, în care acţiunile de la marile burse şi-au pierdut trei sferturi din valoarea de acum nouă luni, sau în care bănci renumite din SUA şi din Europa au ajuns în stare critică, încât a fost necesară intervenţia guvernelor din ţările cu pricina pentru a le salva de la faliment, pentru a nu asista la prăbuşirea sistemului bancar.

Toată lumea este de acord că virusul care a infestat sistemul bancar mondial a fost scăpat de sub control exact pe Wall Street, capitala mondială a finanţelor, în momentul când aşa-zisele „credite subprime“ (cu grad ridicat de risc) oferite americanilor insolvabili pentru a-şi cumpăra case au devenit „toxice“, iar băncile americane, pentru a scăpa de acestea, le-au vândut mai departe băncilor din întreaga lume, sub denumirea de „obligaţiuni subprime ipotecare“. După cum se vede, băncile din SUA nu au reuşit să scape de toate aceste credite „toxice“, dar au reuşit să genereze o criză mondială financiară, urmată de una economică.

Semnele instalării crizei economice au început să apară. Industria automobilelor s-a prăbuşit în doar câteva luni, principalele uzine au anunţat că în lunile următoare vor recurge la concedieri masive de angajaţi: 25.000 la Volkswagen, 6.000 la Renault, 2.000 la Volvo şi aşa mai departe. Uzinele Renault de la Colibaşi au recurs la reducerea producţiei, prin trimiterea angajaţilor în şomaj tehnic, cu plata a 85% din salariu. Norocul românilor angajaţi la Renault este că modelul pe care îl fabrică, Logan-ul, are profilul unui automobil „de criză“: ieftin, fără farfastâcuri scumpe şi inutile, strict funcţional şi cu şanse serioase de a se vinde şi în anii dificili care urmează.

Cele mai afectate industrii care operează şi în ţara noastră sunt cea siderurgică şi a textilelor. Cererea de materiale de construcţii pe plan mondial s-a redus drastic, din cauza blocării investiţiilor în piaţa imobiliară, încât s-a ajuns ca, în prezent, preţul acestora să fie la jumătate decât la începutul anului. Aşa încât ne putem aştepta ca fabricile de cărămizi, ciment, oţel şi produse feroase să fie nevoite să-şi înceteze producţia şi să trimită zeci de mii de oameni în şomaj. La fel, industria textilă are de suferit cel mai mult de pe urma crizei. În acest an, 53.000 de angajaţi care lucrau în fabrici de textile au fost concediaţi şi se aşteaptă alte concedieri şi la anul.

Una dintre industriile care luase un avânt incredibil şi în România şi care va fi lovită din plin de această criză este cea a imobiliarelor. E pretenţios să spunem că e vorba de o „industrie“, fiind mai degrabă un joc speculativ în spirală, cu terenuri şi construcţii în care se angrenaseră câteva mii de oameni la nivelul întregii ţări. Frenezia cumpărării şi vânzării de terenuri şi construcţii (vechi sau nou-nouţe) devenise de neoprit. Sume imense de bani s-au investit în sute şi mii de hectare de parcele din jurul marilor oraşe ale ţării, în ideea că acestea vor fi vândute cu câştiguri de două-trei ori mai mari în câteva sute de zile. Alte sume imense s-au investit în complexe rezidenţiale de blocuri turn sau de vile, care nu mai pot fi finalizate, pentru că băncile nu mai acordă credite la fel de uşor ca înainte de debutul crizei. Investiţiile în imobiliare, dacă nu are loc o circulaţie a terenurilor şi a clădirilor, vor sfârşi prin falimentarea multor „dezvoltatori imobiliari“, pentru că, odată cu adâncirea crizei, va avea loc şi o reaşezare a preţurilor terenurilor şi construcţiilor la valori suportabile de piaţă. Vom asista la situaţii deosebit de interesante, în care apartamentele vechi se vor vinde cu maximum 10.000 de euro camera (înmulţit cu un coeficient „de confort“ în funcţie de zonă), iar cele noi nu vor depăşi câteva sute de euro metrul pătrat construit şi finisat, cu tot cu terenul pe care se află construcţia.

La noi, ca la nimenea. Foarte puţini acceptă realitatea că deja respirăm aer de criză. „Care criză, ce treabă are economia noastră micuţă, insularizată, cu zgomotoasele pieţe financiare şi economice?“ - ar replica orice român mai şugubăţ. Desigur, încă nu se văd colţii balaurului, dar asta nu înseamnă că animalul nu dă târcoale. Acum, mai ales că vin sărbătorile de iarnă, hipermarketurile din oraşe sunt arhipline. Românii chiar s-au pronunţat, în cadrul unui sondaj realizat la nivel european, că în perioada de criză ar renunţa să-şi mai cumpere îmbrăcăminte sau electronice, dar sub nici o formă nu ar renunţa la mâncare. Poftă bună, şi sper să ne reîntâlnim peste şase luni lângă rafturile vreunui hipermarket! Bineînţeles, dacă nu va fi închis din lipsă de marfă, angajaţi şi clienţi deopotrivă.