Cronica ferestrelor sparte

În anul 1969, la Universitatea Stanford din SUA a fost lansat unul dintre cele mai curioase experimente asupra naturii umane. Psihologul Philip Zimbardo, iniţiatorul proiectului, a abandonat două maşini asemănătoare în două oraşe nord-americane: una în cartierul Bronx din New York şi alta în Palo Alto, California. A scos numerele de înmatriculare ale maşinilor, a lăsat uşile deschise şi a notat cu atenţie ce urma să se întâmple.

Cum era de aşteptat, în Bronx, un cartier rău famat al acelor vremuri, în doar câteva minute mai mulţi trecători au început să dea târcoale maşinii părăsite. La scurt timp după aceea, cu mişcări precise, curioşii au început să demonteze şi să care în grabă piesele mai de preţ. Trei zile mai târziu, automobilul era nu mai mult decât o carcasă. Nemaiavând valoare economică, maşina a început să fie folosită ca obiect de distracţie. Oricine venea mai spărgea un geam, mai rupea ceva tapiserie sau încrusta niscaiva semne pe vopseaua odată strălucitoare.

Spre surprinderea psihologului, în Palo Alto zilele treceau şi maşina era încă intactă. După mai bine de o săptămână, toate piesele erau la locul lor, tapiseria era neatinsă, iar vopseaua exact ca înainte. Uimit, savantul urmează o strategie: în văzul tuturor, ia un ciocan din portbagajul maşinii şi sparge câteva ferestre, lovind maşina la întâmplare, după care lasă ciocanul şi pleacă. Curând avea să fie surprins de întorsătura situaţiei: mulţi dintre cei care treceau pe lângă maşină se opreau, luau ciocanul şi, ca într-un delir grotesc, desăvârşeau opera deja începută, până când, în câteva zile, maşina a ajuns un splendid morman de tinichea.

La experimentul lui Zimbardo au participat şi doi renumiţi criminologi care, pe baza a ceea ce s-a petrecut, au formulat o celebră teorie asupra crimei, numită „a ferestrelor sparte“. Premisa acesteia era că, dacă o fereastră spartă rămâne neînlocuită, vandalii vor sparge în scurt timp şi celelalte ferestre. Explicaţia este simplă şi a fost confirmată în experiment: o fereastră spartă şi neînlocuită este un semnal că nimeni nu este responsabil în zonă, distrugerea ferestrelor nu este un lucru pedepsit, nu există consecinţe, iar dacă lucrurile stau aşa, la ce bun să te abţii de la o experienţă interesantă?

Modelul teoretic schiţat de criminologii americani s-a dovedit extrem de util în explicarea multora dintre comportamentele sociale ale ultimelor decenii. Haosul produs în mijlocul demonstraţiilor violente, imobilele avariate, vitrinele sparte sau vehiculele incendiate de mulţimi dezlănţuite pot fi un exemplu elocvent în sprijinul teoriei „ferestrelor sparte“. Poate însăşi cascada neîncrederii din economia mondială grav afectată de criză ar putea fi privită şi parţial explicată în lumina acestei teorii.

Ea explică însă şi atitudini sociale mai puţin violente în manifestări, dar poate la fel de grave în urmări ca cele enumerate anterior. În urmă cu mai bine de o lună, întreaga Europă a fost chemată în faţa urnelor pentru a-şi exprima opţiunile electorale cu privire la cei care vor reprezenta la nivel înalt în jur de 500 de milioane de cetăţeni. Aproape în toate ţările Uniunii Europene, nivelul participării la vot a fost unul catastrofal. În România, raportând procentul prezenţei la vot din anul 1990 la cel de acum o lună, constatăm o diferenţă de aproape 60 de procente. Imaginea de ansamblu asupra gradului de implicare civică a cetăţenilor şi a încrederii pe care aceştia o au în onestitatea şi disponibilitatea clasei politice este una terifiantă.

Nici nu este de mirare atât timp cât parcurgem vremuri în care dezbaterea politică este confundată cu răfuiala personală sau de clan între opozanţi fără scrupule. Sau în care forţa argumentului raţional şi binele comun sunt utopii care stârnesc râsul mai mult decât comediile marilor artişti de pe scenele lumii.

În orice caz, neprezentarea la vot, promovată chiar cu fervoare misionară de aşa-zişi lideri de opinie, nu este altceva decât o formă extremă de vandalism civic. Asemenea trecătorilor curioşi care nu rezistau tentaţiei de a simţi scrâşnetul scurt al miilor de cioburi disipate brusc sub forţa năvalnică a ciocanului, cetăţenii de astăzi consimt la degradarea unor bunuri fragile şi nepreţuite: civism, bun simţ, implicare sau responsabilitate.

Fără îndoială că demagogia discursului oportunist ar putea imediat pune problema în mod acuzator şi în spiritul justificării de sine: cine a spart prima fereastră şi de ce s-a ajuns aici? De ce nu au fost luate în timp util măsurile necesare? De ce nu mai au oamenii încredere în cei care ar trebui să le reprezinte interesele?

Astfel de întrebări şi anchete interminabile nu vor ţine însă niciodată locul unei ferestre. Poate mult mai nimerită ar fi întrebarea: eu cât de des cedez tentaţiei trecătorilor din Palo Alto? Şi dacă răspunsul ne dă fiori reci, atunci - şi mai constructiv: cum aş putea înlocui eu o fereastră deja spartă?