Cruce ajută!

Ziua Crucii este corespondentul popular al marii sărbători creştine numite "Înălţarea Sfintei Cruci", păstrând amintirea unui moment principal din istoria religiei noastre, anume acordarea libertăţii de credinţă creştinilor din Imperiul Roman de către împăratul Constantin cel Mare, împreună cu mama sa, Elena (numiţi, de aceea, "Marii Împăraţi Creştini"), în semn de recunoştinţă pentru ajutorul Divinităţii într-o luptă ce a avut loc la porţile Romei, la podul Milvius. Tradiţia creştină păstrează amintirea faptului că, în ajunul bătăliei, la lumina zilei, împăratului i s-a arătat pe cer o cruce, însoţită de inscripţia, cunoscută prin traducerea în latineşte "In hoc signo vinces" ("întru acest semn vei învinge"); după alte surse, cuvintele respective au fost auzite de Constantin cel Mare. În urma victoriei, înşişi cei doi Împăraţi au primit botezul, ceea ce a conferit Edictului de la Milano (a. 312) marea importanţă pe care o are pentru creştinism.

În tradiţia şi în practicile populare româneşti, numele şi data sărbătorii (14 septembrie) au fost preluate din calendarul ortodox, această zi marcând, într-un vechi calendar popular, având numai două anotimpuri, trecerea de la vară (care începea în martie) la iarnă, moment asociat cu bătutul nucilor şi culesul viilor, dar şi dedicat culegerii ultimelor plante "de leac" (boz, năvalnic, iarbă "de năjit" şi altele). În legătură cu una din practicile numite, în nomenclatura calendarului popular, zilei de 14 septembrie i se mai zice şi "cârstovul viilor".

Tradiţii populare, înregistrate în colecţii mai vechi de folclor, asociază culesul viilor cu practici religioase; pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, dintr-o localitate din fostul judeţ Covurlui, se consemnează, de exemplu, că "la terminarea culesului umblă preoţii prin vii, stropesc vasele cu agheasmă, citesc o mică rugăciune şi primesc şi ei o cofă sau două de vin", dar se precizează că "pe la pivniţe nu se fac rugăciuni!" (Fochi, datini şi eresuri…, 1976, p. 265).

În vocabularul limbii române, cuvântul cruce are o semnificativă prezenţă în denumirea, prin analogie, a celor mai diverse realităţi materiale; nu este vorba doar de unelte şi părţi ale unor instalaţii din mediul rural (o parte a morii, a vârtelniţei, crucea de la căruţă, de la sanie), ci termenul apare şi în nume de plante: crucea florilor, crucea pământului, crucea voinicului; o varietate de struguri se numeşte chiar poamă în cruce. Mai mult, termenul este prezent şi ca nume de familie (Cruce, Cruceanu etc.) sau de localităţi (Cruceni, Crucişoara; de exemplu, Crucea se numesc sate şi comune din judeţele Constanţa, Iaşi ori Suceava; putem adăuga şi compusele Crucea de Sus şi Crucea de Jos,din Vrancea, sau Crucea de Piatră, din judeţul Ilfov).

Alături de prezenţa în numeroase frazeologisme, să ne amintim că, paralel cu folosirea invocaţiei "Doamne ajută" pentru a cere ajutorul Divinităţii la începutul unei acţiuni, la întemeierea unei familii sau la ivirea unui gând bun, se folosea, în vechime, şi invocarea "Cruce ajută!". Există atestări în acest sens în texte populare şi literare (la Alecsandri, de exemplu), dar acum, la începutul anului şcolar, să ne amintim faptul că această invocaţie a devenit, cândva, chiar numele cărţii de pe care învăţau copiii din prima clasă, după semnul înscris pe pagina întâi. Cartea putea fi un manual improvizat, cum este cel pomenit de Ion Creangă: "… din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov" (Amintiri, I), dar şi unul instituţionalizat, după cum aflăm de la Ion Codru Drăguşanu: "Nu poţi uita pre fericitul Nica Davistei cu "Sfânta cruce-ajută"! O iarnă întreagă învăţasem carte la dânsul" (Peregrinul transilvan, IV).

Nimic de mirare: şi la noi, ca şi în alte ţări europene, s-a scris şi s-a citit, mai întâi, în mănăstiri, iar Nicolae Iorga scria, fără putinţă de tăgadă, că "Tinda bisericii şi masa preotului au fost cea mai veche şcoală de învăţătură a neamului nostru".