Crucea, slava creştinilor

Crucea lui Hristos ascunde multe înţelesuri. Creştinul nu poate să nu sufere în această lume. A observa acel duh ce împărăţeşte în viaţa lumii este deja o mare suferinţă pentru creştin. Lumea trăieşte având propriile ţeluri, care nicicum nu se aseamănă cu ţelurile lui Hristos pentru ea. Iar noi suntem nevoiţi să trăim în astă lume, ca totuşi să ne săvârşim într-un fel sau altul calea noastră creştină.

Suferinţele celor răstigniţi li se prefac în cuvântare de Dumnezeu şi în izvor de daruri neajunse pentru alţii. Sfântul Ignatie Briancianinov, pe vremea lui, spunea: „Crucea este catedra celei mai înalte de Dumnezeu cuvântări“. Cu cât ne vom smeri mai mult, cu atât mai aproape vom fi de „Cel ce S-a smerit pre sine până la moarte şi încă moarte de cruce...“. Crucea este înălţare şi slavă pentru că ea duce dincolo, Sus, în adâncul lui Dumnezeu. Prin ea se delimitează, am putea spune, „cele de sus“ de „cele de jos“, lumina de întuneric, cunoaşterea de ignoranţă. De aceea Crucea este „krisis“, judecată, în toate sensurile a lumii: judecată eshatologică, care a ajuns deja până la noi, şi judecată-împărţire între cei care caută lucrurile de sus şi cei ce rămân captivi în lucrurile de jos. Judecata, iarăşi, în calitate de discernământ (diakrisis) al duhurilor, pentru a trece de partea cunoaşterii vii şi dătătoare de viaţă şi pentru a nu rămâne în întuneric. Crucea face diferenţa netă între cei care, după plecarea lui Iisus, Îl vor căuta şi nu Îl vor găsi din pricina ignoranţei lor şi ceilalţi care, dat fiind că îl cunosc, vor fi în stare, chiar şi după plecarea Lui, să se înalţe împreună cu El prin Cruce, până la locul unde se află El. Crucea conduce până la înălţimea unde Iisus este preaslăvit în Tatăl, împreună cu Tatăl. Prin Cruce este operată întoarcerea în sânul Tatălui. Mai mult, am putea spune că ea marchează breşa, deschiderea prin care misterul veşnic inepuizabil al interiorităţii lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu în Sine, al vieţii însăşi a lui Dumnezeu se revarsă acum prin Hristos în lume. Revelaţia lui Dumnezeu se înseamnă asupra lumii în formă de cruce, pe dimensiunile Crucii. În Evanghelia după Ioan, Crucea e, în primul rând, teologală. Esenţa Crucii stă în aceste cuvinte: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine“ (Ioan 12, 31-32).

Tradiţia răsăriteană celebrează mereu Crucea în Liturghia bizantină ca pe o fiinţă vie. E invocată ca fiind dumnezeiască, teologică, ca sursă a puterii dătătoare de viaţă, ca inepuizabilă în sensul ei. (Andrei SCRIMA, Comentariu la Evanghelia după Ioan)