Ctitorirea sufletelor și a zidurilor, menirea oamenilor iubitori de Dumnezeu

Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (1 Tesaloniceni 5, 18). Apostolul Neamurilor îi îndemna pe viețuitorii cetății Tesalonic să fie recunoscători lui Dumnezeu pentru toate câte le-a dăruit din marea Sa milostivire. Hristos ne oferă în împrejurările vieții trăiri, gânduri, sentimente, locuri și oameni prin care ne face cunoscută voia Sa. El lucrează prin oameni providențiali ale căror fapte meritorii se înscriu între marile realizări, făcând ca numele lor să dăinuie peste veacuri. Zidirile se construiesc. Iar pentru aceasta este nevoie de multă trudă, implicare, pricepere și har! 

Cuvântul ctitorie nu înmănunchează doar înțelesul construirii unor edificii! Efortul și dăruirea specială față de un om, pe care l-ai format, l-ai ajutat sau i-ai făcut cândva un bine, zidesc și ele o ctitorie sufletească, făcută să dăinuie peste generații. În istorie, termenul amintit definește zidirile din piatră, care veacuri la rând vorbesc despre tainele locurilor și făuritorul lor.

Și unele, și celelalte sunt importante! Ele îi caracterizează pe cei care doresc să trăiască veșnic. Nu dintr-o abordare personală, ci mai cu seamă pentru că Dumnezeu le înveșnicește fapta, care merge înaintea cuvântului...

Astfel de preocupări duhov­nicești a avut și un tânăr important al societății din vremea Mântuitorului, care, apropiindu-se de Domnul vieții veșnice, L-a întrebat ce să facă ca să trăiască în Împă­răția netrecătoare. I s-a răspuns ce ar trebui să săvârșească în acest sens, iar el a adus la cunoștința Învățăto­rului că deja îndeplinea cele cerute, arătând că avea astfel de trăiri, altele decât cei obișnuiți.

Întâlnim astfel de oameni și în zilele noastre, fie că sunt ierarhi, preoți sau oameni din popor, cu trăiri diferite, unii dintre aceștia cu posibilități pe măsură, cu râvnă și statornicie.

Dacă se îndreaptă către Dumnezeu și doresc să zidească pentru El o biserică, o mănăstire, o insti­tuție ori să ajute un om, înseamnă că acel gând depășește lucrurile mărunte ale acestei vieți trecătoare și se înalță către cer. Privirea lor are străluciri de har, luminând proiecte și idei, momente și contexte, timpuri și oameni.

În astfel de mărturisiri ne aducem aminte de patriarhii care s-au jertfit spre a ctitori în felurite moduri.

Deschiderea lor către lumină, îndemnând tineri teologi să urmeze școli în care să deprindă înțelep­ciunea, rămâne înscrisă în istorie și în inimile tuturor. Dă-mi înțelep­ciunea care șade la tronul Tău, s-a rugat odinioară Solomon.

Așa au fost și tinerii care, trimiși de patriarhii României, au studiat în diferite locuri ale lumii, mulți dintre ei fiind, mai apoi, de folos semenilor.

Mai toți întâistătătorii Bisericii noastre strămoșești au ctitorit caractere și personalități, ajutând copiii nevoiași, oferin­du-le bani în vremuri de restriș­te, alinând suferințe, tristeți și neajunsuri.

Altfel de ctitoriri, însă la fel de trainice, sunt și cele de zid, cunoscute în satele lor natale, în locurile de care s-au legat sufle­tește sau chiar în cătune depărtate, spre care nu mai privea nimeni.

Este de prisos să amintesc râvna Patriarhilor Miron, Nicodim, Teoctist și Daniel pentru preafrumoasele zidiri eclesiale din locul lor de obârșie.

Patriarhul Nicodim nu a văzut biserica din Pipirig terminată, dar odată începută, după mutarea sa la cele veșnice, Dumnezeu a rânduit ca urmașii lui să o împodobească cu frumoasă pictură și să o proclame Catedrală a Munților, întru amintirea patriarhului care a poposit acolo.

Și ceilalți patriarhi sunt ctitori de instituții bisericești importante, organizând în vremea slujirii lor, spre buna chivernisire a Bisericii, șantiere peste șantiere, vizitându-le, finanțându-le, observând mersul lucrărilor, toate din dorința de a fi de folos Bisericii.

Este voia lui Dumnezeu de a rândui cu Înțelepciunea Sa oameni potriviți în timpuri potrivnice, spre binele Bisericii și al poporului credincios.

În mod special, amintim că în viețile unora dintre patriarhii României se distinge dorința de a ctitori nu doar în locul natal ori în mănăstirile pe unde au trecut, ci și în mijlocul marii cetăți a Bucu­reștilor, care a așteptat, vreme îndelungată, rânduirea de sus a ctitorului care să pună început bun și să ridice o Catedrală închinată Domnului.

Nu este vorba doar de înălța­rea unei biserici mărețe, a cărei zi­dire a adunat atât trăiri pe măsură, cât și contestatari, cum se întâmplă din păcate în multe si­tuații asemănătoare, ci și de alte multe catedrale, în piatră și inimă, prin proiecte, viziune, înăl­țimi ale spiritului și chemarea spre veș­nicie.

Oamenii de rând și cei cu aspi­rații înalte au astfel de proiecte care ajung la Dumnezeu după intensitatea trăirilor.

Un moment aniversar conține întotdeauna, mai ales în cazul marilor ierarhi, rugăciunea de mulțumire către Dumnezeu pentru aceste daruri revărsate asupra unei eparhii, asupra unei țări, asupra poporului dreptmăritor.

Rugăciunea pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește; rugăciunea îl înalță pe cel care o săvârșește, dar și pe cel pentru care se înalță; străbate cerul și ajunge la tronul lui Dumnezeu, cerând milă, har, pace și bucurie sfântă.

Înălțăm și noi rugăciune către Dumnezeu Cel Preabun pentru a privi spre ctitorii și spre ctitori, dăruindu-le unora trăinicie, iar altora har, putere și răsplată nepieritoare.