Cu căciulile pe frunte, în biserică

S-a umplut rețeaua de filmări făcute în diferite biserici (de parohii sau chiar de mănăstiri) cu evenimente muzicale zgomotoase, total nepotrivite cu ambianța liturgică, cu atmosfera vizuală și cu esența lăcașului de cult: jertfelnic al lui Dumnezeu, pentru om!

Zăpăceala/ moda aceasta a cuprins, ca un veritabil foc grecesc, numeroase arce ale salvării, corăbii ale mântuirii noastre. Văzând imaginile grotești sub aspect vizual, civilizațional și duhovnicesc, rămâi siderat, întrebându-te cu girul cărei autorități bisericești au loc astfel de „spectacole” de circ, cu muzicanți, dansatori, hăulitori (adevărați hulitori!) - toți iubind la nebunie România, folclorul și tradiția...

Am crezut, inițial, că fenomenul este unul izolat, însă filmări din di­­ferite locuri (postate cu predi­lecție pe TikTok) m-au convins de amploarea fenomenului. Și ăsta e doar începutul, căci dacă nu se va curma brusc acest nefericit obicei, la anul va fi prăpăd. Nemaispunând că ne aflăm în plin post al Nașterii Domnului care, chiar dacă e considerat „vesel”, tot nu îngăduie dansuri și petreceri cu taraf. Și asta unde? În naosul bisericilor ortodoxe din România! Iar atitudinea respectivilor preoți este de-a dreptul smintitoare, încurajând astfel de manifestări derapate din orice stare de bucurie duhovnicească. Mai mult, o stareță dintr-o mănăstire din Ardeal îi și felicita pe „colindători” pentru prestație: niște zdrahoni înșubați, ferecați în blană de oaie și piele de iepure, cu cușme pe cap (în biserică, repet), zdrăngănind din clarinet, vioară și acordeon... „Celebrul”, sinistrul, stupidul șlagăr din vremea Cenaclului Flacăra se reeditează: „Cu căciulile pe frunte/ stăm de veacuri ca un munte”, pentru ca mai apoi să afli că „Taică-meu în primărie/ Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap”... Ce mai poți spune? Adie un subversiv aer de grotă, de surlă sau de bordeiaș făr’ de gârlici care îți dă fiori: aceasta este cuviința dreptmăritorilor români după două mii de ani de creștinism apostolic, luminat?

Veacuri la rând s-a dus o adevărată luptă ca și oamenii de rând - țăranii, în speță, mai apoi muncitorii - să ajungă „domni”, adică să intre pe poarta din față a ci­vilizației, a educației la standardele vremurilor pe care le trăiau. Iar această politică a dat roade spectaculoase: elita intelectuală a țării, dar și clasa de mijloc au fost populate aproape în exclusivitate cu fiii satului românesc. Ce salt cosmic! Mai mult, și preoții dobândiseră aspirații, ba chiar și monahii: voiau instrucție solidă, apă și săpun, maniere conforme cu vremurile care se rafinau și ele. Adică voiau să facă saltul necesar de la coada vacii la pana de scris, de la bordei la confort locativ, de la ignoranță masivă la alfabetizare sănătoasă. Or, căciula pe frunte purtată otova, ba chiar cu ifos suveranist (acum iată, chiar și în biserică!) blochează accesul la orice formă mentală de creștere, de cizelare, de șlefuire a persoanei umane. Lipsa de maniere elementare, gustul pentru formele primitive de exprimare și ființare, agresivitatea unei identități altoite pe proastă creș­tere („c-așa-i românul”) nu duc nicăieri. Iar țăranul de odinioară, venerat acum până la idolatrizare în mediile naționa­list-pășuniste, se caracteriza exact prin bun-simț. Bun-simț care îi împiedica pe oamenii aceia frumoși (bunicii și stră-străbunicii noștri) să intre cu căciula pe frunte în orice casă, primărie sau biserică. Acei 7 ani de acasă urmați apoi, dacă exista această șansă, de 8, 12 sau chiar 16 ani de școală produceau oameni bine crescuți, nu brute...

Nu vreau să aduc acum o culpă colectivă românilor care se regăsesc entuziast sau chiar gălăgios în aceste forme de exprimare, căci intră la categoria amăgiți. Amăgiți că pot reinventa un trecut care s-a uitat pe sine înainte să-l uite istoria, care a vrut să-și depășească definitiv și rapid condiția umilă de care era conștient. Care a în­țeles că singura formă de progres personal și colectiv este educația, cultura și credința luminată. Așa cum ne-o propune Biserica, topos al armoniei dintre om și Dumnezeu, dintre om și om, dintre om și creație. În care căciula și țambalul nu au ce căuta!