Cu dragoste, părintelui duhovnic

În ultima decadă a lunii mai am trăit o nespusă şi nesfârşită bucurie, pe de o parte sărbătoarea Marilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei asemenea cu Apostolii,  dar şi bucuria trăirii şi împlinirii unui act de mare cinstire al poporului nostru pentru sfinţii săi martiri. Acela prin care am participat cu toţii la marele pelerinaj cu sfintele moaşte ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, de la Catedrala patriarhală la Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, pentru a fi aşezate spre permanenta venerare a credincioşilor. De asemenea, tot în acea zi am avut bucuria de  a comemora 95 de ani de la naşterea celui ce a fost unul dintre cei mai mari duhovnici şi „apostol“ al Bucureştilor, dar şi al neamului românesc, Părintele Galeriu. Iar la 22 mai, obştea credincioşilor de la Biserica „Sfântul Silvestru“, după comemorarea bunului şi blândului Părinte Galeriu, a trăit bucuria sărbătoririi unui alt mare părinte şi stâlp al credinţei şi slujirii Bisericii, preotul Nicolae Bordaşiu, la împlinirea frumoasei vârste a patriarhilor, aceea de 90 de ani.

Pentru mine, trăirea sub ascultarea duhovnicească a Părintelui Nicolae reprezintă un alt mare privilegiu pe care Bunul Dumnezeu mi l-a oferit, după bucuria trăirii a mai bine de 12 ani de viaţă duhovnicească şi întru ascultare alături de Părintele Galeriu. Dacă lângă Părintele Galeriu îmi înălţam inima şi mintea la înţelesurile cele mai înalte ale trăirii credinţei pentru a învăţa să-L cunosc pe Dumnezeu prin cunoaşterea profundă a sinelui, alături de Părintele Nicolae am învăţat cum să mă statornicesc în această credinţă, printr-o bună aşezare în relaţia personală cu părintele duhovnic şi predarea voii proprii în voia acestuia. Am înţeles că în viaţa duhovnicească este foarte important să fii cu deplină ascultare faţă de duhovnic, pentru ca astfel să înveţi cum să rămâi în ascultare faţă de Dumnezeu. În cei peste 10 ani petrecuţi cu ascultare lângă Părintele Nicolae am simţit cum viaţa mea se cizelează în noi forme şi sensuri duhovniceşti. Am învăţat ce înseamnă să posteşti cu adevărat, cum trebuie să rabzi şi cât de mult trebuie să ştii să taci, încât să ajungi a-ţi interzice să-ţi fie auzite şi propriile bătăi ale inimii, pentru ca astfel să nu fi aflat de către cei ce te duşmănesc. Acestea îmi amintesc de momentele când părintele ne făcea cunoscut şi nouă, fiilor săi duhovniceşti, cei peste 16 ani de autoclaustrare şi detenţie politică din anii prigoanei comuniste. Şi de câte ori ne amintea de acea perioadă, avea grijă să ne întărească prin aceea că, în orice formă de prigoană ne-am afla, trebuie să ştim a răbda şi a nu cârti, dar răbdarea şi tăcerea noastră să o împlinim numai cu Dumnezeu, în rugăciune. Având pe buze şi în inimile noastre numele cel sfânt al Domnului Hristos, nu vom fi niciodată singuri şi vom putea trece orice fel de prigonire.

Pot să dau mărturie că ori de câte ori mă aflu în preajma Părintelui Nicolae trăiesc un sentiment deosebit şi puternic de uimire, când mă văd pe mine însumi în atâtea ipostaze neputincios, iar în faţa mea stă un om nonagenar care rămâne neclintit pentru credinţă şi slujire, în faţa tuturor impedimentelor de orice fel ar fi ele.

Cred că Părintele Nicolae trăieşte bucuria unuia dintre cele mai frumoase paradoxuri ale credinţei creştine, şi anume faptul că atât sfinţia sa, cât şi doamna preoteasă Rodica Gabriela, deşi nu au avut bucuria împlinirii prin fii trupeşti, trăiesc o înmulţită bucurie întru dragostea unui număr impresionant de fii duhovniceşti. De aceea, în aceste clipe deosebit de emoţionante pentru toată suflarea de la Biserica „Sfântul Silvestru“ şi pentru toţi fiii duhovniceşti apropiaţi sau mai îndepărtaţi, mă fac purtătorul lor de cuvânt şi într-o suflare şi într-un cuget cu ei vă spunem într-un singur glas: Să ne trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani, bunul şi iubitul nostru Părinte Nicolae!