Cu gândul la judecată

Nu știu dacă v-ați propus să obser­vați modul extrem de interesant în care tindem să ne poziționăm față de propriile fapte cotidiene. După finalizarea acțiunilor, ceea ce pare să ne intereseze cel mai mult nu este valoarea faptei în sine, ci felul cum aceasta va fi evaluată de lumea din jur, dacă va primi sau nu o conotație pozitivă în ochii celorlalți, dacă va fi o realizare prin care să ne putem sau nu legitima valoarea pe care ne închipuim că o avem. Iar așteptarea încordată a acestei evaluări este adesea sinonimă cu stresul. Totuși, nu de puține ori înainte ca să se producă această judecată exterioară apar, de undeva din adâncul nostru, și primele semne de îndoială sau, dimpotrivă, de bucurie față de acțiunea care tocmai s-a încheiat. Fie că voim să le recunoaștem, fie că nu, aceste „impulsuri” ale conștiinței ne amintesc, în cele din urmă, un lucru îndeobște cunoscut, anume că toate faptele și lucrurile vieții noastre sunt necontenit judecate, mai mult sau mai puțin obiectiv, desigur, întrucât sunt judecăți omenești. Singura excepție o reprezintă evaluarea propriei conștiințe care, fiind glasul lui Dumnezeu în om, prezintă totdeauna o judecată adevărată, conformă cu firea omului. Și este demn de remarcat în acest caz delicatețea nepământească a datului conștiin­ței, care nu face publică judecata ei asupra faptelor persoanei concrete, ci rămâne exclusiv în forul său lăuntric. Se află aici, în mecanismul conștiinței, o anume taină prin care Făcătorul omului îl provoacă pe acesta din urmă să accepte fără presiune judecata conștiinței, ferit de răutatea, de multe ori răzbunătoare, a lumii exterioare.

Dar faptele omului au și ele un anume sfârșit, adus în mod inevitabil de moarte, întrucât viața pământească a omului este fatalmente limitată. Însă, nu reprezintă un secret că momentul morții este privit de cei mai mulți dintre noi cu frică și groază. De ce oare? Pentru că ajungem să ne stingem, devenind neputin­cioși și bolnavi? Părinții Bisericii spun că frica de moarte nu provine din experiența, evident neplăcută, a slăbiciunii și bolii de la sfârșit, ci din pricina judecății finale pe care sufletul o simte cu o mai mare intensitate pe măsură ce se apropie de momentul morții. Iar dacă toate acțiunile noastre sunt judecate încă din timpul vieții și dinlăuntru și din afară, oare nu apare cu totul firesc să se întâmple și o judecată care să evalueze întreaga noastră existență?

Desigur că este nu doar firească, ci e chiar și mai dinainte anunțată această Judecată din urmă, în textul Evangheliei. Pe temeiul uriașei importanțe a Judecății, Biserica noastră a rânduit o Duminică specială, premergătoare Postului Mare, când se face pomenirea acestui eveniment. Textul Evangheliei din această zi este bine cunoscut tuturor: Mântuitorul Hristos judecă după dreptate faptele tuturor oamenilor și îi răsplătește pe cei ce au făcut milostenie, i-au cercetat și i-au slujit pe bolnavi și pe cei închiși etc., ca și cum Lui i-au făcut acest bine, iar pe cei ce nu au făcut astfel de fapte îi pedepsește în focul cel veșnic (cf. Matei 25, 31-46). Însă un amănunt important al acestei jude­căți este acela că, spre deosebire de judecățile noastre cotidiene, fiind ultima, va fi și publică, evaluând toate implicațiile faptelor noastre. Astfel, caracterul public amplifică rușinea și teama de care omul este scutit la judecățile din această viață și explică din ce pricină frica de moarte este atât de intensă și de nelămu­rită.

Dar nu numai faptele văzute vor fi descoperite la această judecată, ci și cele nevăzute, ba chiar și șoaptele conștiinței noastre vor fi arătate întregii lumi. Cel puțin așa se spune în Condacul Duminicii Lăsatului sec de carne:

„Când vei veni, Dumnezeule, pe pământ cu slavă şi toate se vor cutremura şi râul cel de foc al divanului va curge, cărțile se vor deschide şi cele ascunse se vor vădi, atunci să mă izbăvești de focul cel nestins şi să mă învrednicești a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule preadrepte”.

Și după cum se știe din Tradiție, „cărțile deschise”, de care amintește condacul de mai sus, semnifică tocmai descoperirea gândurilor ascunse ale conștiinței fiecărui om. Probabil că de aceea, iscusitul nostru stareț athonit, Petroniu Tănase, cunoscând mai profund aceste lucruri, a lăsat drept moștenire, printre multele sale cuvinte vii, și pe acestea: „Dacă nu ne pregătim în lumea aceasta, o să ajungem nişte nefericiţi, bântuiți de păcatele pe care le-am făcut în vecii vecilor. Acestea sunt chinurile veșnice. Dacă nu am scăpat aici de patimi, ele ne vor chinui în veșnicie”.