Cu picioare grele

Cine ar fi crezut că o asemenea carte poate fi succesul editorial al verii în Germania? Familia Dohmen este una ca oricare alta. Hilda şi Hans Dohmen s-au căsătorit în urmă cu 30 de ani, au fost împreună la bine şi la rău, au avut un copil şi au ajuns la vârsta pensiei. Până într-o zi, când Hans uită cum îl cheamă, nu mai ştie nici numele propriului copil şi nu mai poate spune unde locuieşte. Diagnosticul medicilor este implacabil şi şansele de vindecare nule. Alzheimer! Emil Cioran, anticipând teribila boală de care a suferit la bătrâneţe, obişnuia să spună că simte cum, pe încetul, prin creierul său bate un vânt secetos. Comparaţia este foarte exactă, fiindcă o asemenea boală este mai rea decât orice traversare a deşertului, cu toată uscăciunea şi seceta lui. Deasupra stă un soare rău care şterge orice amintire, orice gând, chiar şi orice durere, pentru că a simţi durerea este un semn de speranţă în acest caz. Hilda Dohmen ia o hotărâre neaşteptată: în loc de a asculta sfatul medicului şi de a-şi trimite soţul într-o clinică, se hotărăşte să-l îngrijească ea singură, ca o continuare normală a celor 30 de ani trăiţi împreună, ca o conştientizare reală şi definitivă a jurământului de a fi împreună la bine şi la rău. Gestul femeii a fost atât de neobişnuit pentru timpurile noastre, încât Karin Hummel, ziaristă la „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, s-a hotărât să-i dedice Hildei Dohmen o carte. Povestea este fascinantă, se citeşte cu sufletul la gură, chiar dacă gestul nobil al acestei femei nu este uşor de transpus în realitate. Un asemenea bolnav este greu de îngrijit şi oricine trece printr-o experienţă similară cunoaşte acel sentiment ciudat care pendulează între curaj, dorinţa reală de a face bine, speranţa unor zile mai bune, dar şi disperare, neputinţă şi, mai ales, jignitoarea indiferenţă a celor din jur. Trăim o vreme când solidaritatea într-o formă absolută este atât de neobişnuită, încât face subiectul unei cărţi ce se vinde ca un fapt senzaţional, în zeci de mii de exemplare. Poate, cândva, se va face şi un film, pentru a putea analiza acolo cât de exotică a devenit omenia, în forma ei cea mai simplă, de zi cu zi. Avem tendinţa de a uita că vom fi şi noi odată bătrâni, că succesele noastre mărunte nu au nici o importanţă atunci când, aidoma unor maşini, trecem pe lângă cei mai slabi decât noi fără să-i mai luăm în seamă. Bătrânii noştri par a fi devenit fantome, nu-i vede nimeni în autobuz, când ar dori să şadă pe scaun, când sunt trişti, când luptă din greu cu graba noastră cotidiană. Nu mai vrem să ştim de clipele când au fost mai tari decât am fi noi în locul lor şi că, dacă ar mai fi în putere, ne-am simţi atât de slabi pe lângă ei.

Se povesteşte că, în Japonia, un arhitect celebru era deosebit de apreciat pentru o staţie de metrou pe care o concepuse şi care era considerată o adevărată bijuterie. Cu săli monumentale, cu pereţi zugrăviţi în culori armonioase de un gust desăvârşit, cu spaţii luminoase unde creşteau flori exotice. Doar cei mai bătrâni se plângeau că nu pot urca scările cu trepte înalte, că nu mai ajung la peroane şi că le este atât de greu. Atunci, arhitectul s-a gândit să vadă dacă cei vârstnici se plâng pe drept sau vor să-i ponegrească opera de care era atât de mândru. Şi-a legat la fiecare picior o bilă grea, iar apoi a vrut să urce scările. Cum acestea erau înalte şi întortocheate, nu a reuşit, rămânând suspendat între cer şi pământ. Când şi-a dat seama de ce a făcut, a plecat din oraş, şi-a ales un loc unde să trăiască singur, departe de deşertăciunea laudelor pe care până atunci le asculta cu atâta plăcere.

Povestea lui nu este un fapt izolat, deoarece toţi uităm să construim un ascensor prin care am ţine seama de ceilalţi şi de ceea ce şi-ar dori să aibă de la noi. Ce păcat de viaţa pe care o irosim! Pentru că bătrâneţea este primul pas către rai şi piatra de temelie în arhitectura veşniciei. Respectul este un semn al împărăţiei lui Dumnezeu şi când învăţăm să respectăm pe cineva înseamnă că ne unim de aici, din această viaţă, cu splendoarea nemuririi, că ne pregătim de ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru noi în iubirea Lui fără margini. Bătrâneţea este semn de cinste, de dovadă că am reuşit să învingem atâtea greutăţi. De ce să ne fie teamă de ea, atunci când ştim că e în firea lucrurilor să ajungem bătrâni? Din povestea olandezului zburător am aflat că nu există blestem mai mare decât să devenim nemuritori în această viaţă imperfectă, să nu mai acostăm la nici un ţărm, să nu fim niciodată gata pentru Judecata de Apoi: „Zi a Judecăţii, Ziua de Apoi, când răsari tu în noaptea mea…?“, se întreabă nefericitul marinar rătăcitor.

Am trăit un asemenea sentiment în această vară a furtunilor. Mi s-a întâmplat să aştept autobuzul când ploua iarăşi cu găleata. Vedeam prin perdeaua de apă cum mult aşteptatul autobuz se apropie de staţie. Dintr-odată, m-am gândit ce m-aş face dacă aş avea şi eu nişte greutăţi legate de picioare. Cum aş urca în autobuz? Ajuns înăuntru, în adăpostul de plastic şi pluş ieftin, mi-am dat seama că dacă aveam picioare grele aş fi rămas mai departe în furtună şi noapte, fără speranţa unei salvări, neputincios să urc treapta prea mare.

Oricât m-am străduit, nu am putut afla dacă povestea cu arhitectul japonez este adevărată. Nici colega mea care a fost în Japonia nu mi-a putut da un răspuns definitiv. Şi ea auzise de cele petrecute, fără a şti exact când şi în ce oraş s-a întâmplat. Eu cred că a fost aşa cum se povesteşte, pentru că în orice există dreptatea lui Dumnezeu şi, dacă nu învăţăm să ne purtăm ca oameni, vom dispărea şi noi, precum arhitectul, într-un loc necunoscut, rătăcitori ca olandezul zburător pe corabia-fantomă, având doar speranţa că nu vom pierde următoarea ocazie de a ne purta altfel.