Cu tata în străinătate

Deși nu mai pot, nu mai am acum, întrucât el a plecat într-o călătorie din care n-o să se mai întoarcă niciodată, mă gândesc mereu cum ar fi să-l duc pe tata în străinătate. Adică dincolo de granițele pe care le-a păzit când era soldat. Să nu fi fost, n-ar fi ajuns nicicând mai departe de București. Cei doi ani de armată l-au luat din satul său aflat la o distanță de numai 80 de kilometri de capitala țării și l-au suit într-un tren cu care a ajuns, hăt, tocmai la Oravița, unde a rămas până la liberare. Nici cu trenul n-ar fi apucat să meargă dacă nu era chemat, ca toți cei de vârsta lui, la militărie.

Singura țară străină pe care a văzut-o tata vreodată a fost Iugoslavia. Dar prin binoclu, de pe fâșie. N-a deslușit cine știe ce dincolo de graniță. Doar niște soldați asemenea lui, privind și ei prin binoclu spre țara vecină, nu și prietenă, atunci, gata oricând să slobozească un glonț în direcția ei, cum era gata și tata, căci erau vremuri tulburi, nelipsind mult să intrăm în război cu sârbii. Spre binele ambelor părți, dar mai cu seamă al părintelui meu, care nu avea nimic de împărțit cu nimeni, n-am intrat. Astfel că tata s-a întors teafăr acasă, mulțumindu-se, cât a trăit, doar cu drumul până la București. În anii din urmă i se părea și acesta prea lung. Drumul până la câmp și înapoi era destul pentru el. Norocul de a vedea lumea, pe care nu l-a avut tatăl meu, nesuferind deloc din pricina asta, deoarece nu și l-a dorit, l-am avut eu, care am visat de mic să pun pasul pe pământul unora dintre țările despre care citisem în cărți. Mi s-a împlinit visul. Chiar cu asupra de măsură. Asta mă şi face să mă întreb deseori: De ce mie, atât de mult, și celor ce mi-au fost părinți, atât de puțin? Aș fi vrut să pot împărți cu ei ce mi s-a dat. Sau măcar cu unul dintre ei. Pentru că tata mă întreba mereu, când mă întorceam din străinătate, cum e pe acolo, cum sunt oamenii din țara pe care tocmai o vizitasem, mi-am zis să-l invit pe el primul într-o călătorie peste hotare. Dar în ce țară să-l duc? Mi-ar fi plăcut să încep cu Serbia, să vadă de aproape ce nu văzuse în miile de ore când privise din foișorul său de grănicer în depărtare. Nu m-aș fi dat în lături să-l iau într-o călătorie în America. De cealaltă parte a pământului, adică. Să se mire de zborul cu avionul, privind prin hublou spre cer, doar-doar l-o zări prin vreo spărtură din nori pe Dumnezeu. Ca să aibă ce-i povesti mamei la întoarcere. Și să le zică apoi celor din sat că la New York sunt blocuri atât de înalte, încât cei de la ultimul etaj sunt mai aproape de cer decât de pământ. Și să le spună și cum l-a dus fi-so pe el la un restaurant unde costa paharul de vin cât pensia unuia de la noi din sat.

N-ar fi fost rău să mergem într-o țară arabă, ca să-i arăt deșertul fără sfârșit și el să zică privind în jur: Și oamenii ăștia din ce trăiesc, dacă n-au nici pic de câmp? Sau te pomenești că ei trăiesc fără să mănânce?

Într-una din nopțile trecute m-am trezit răspunzându-i tatei în vis: Cum să nu mănânce? Ba chiar mai mult și mai bine decât voi. Știi ce, s-a bosumflat el, îngropat până la glezne în nisip, du-mă, băiete, acasă!

E frumoasă lumea, nimic de zis. Dar mie îmi place să stau cu picioarele în țărâna de la noi. Acolo e cel mai bine pentru mine. N-am nevoie, dacă vrei să știi, de nici una dintre țările lor. Te superi, nu te superi, pe mine n-o să mă urnești niciodată de aici!