Cu tataie Gheorghe la plimbare pe cer

În afară de mine, nu-i plăcea să-l vadă nimeni când își înhăma caii la Carul Mare. Hai sus, zicea după asta, arătându-mi scara podului, ca să pot sui în car, căci altfel nu aveam pe unde.

Înainte de a porni la drum, m-am pomenit că-l întreb cum trebuie să vorbesc cu Dumnezeu, dacă ne întâlnim cumva cu El.

Uite că la asta nu m-am gândit, l-am auzit pe tataie Gheorghe spunând, în timp ce îndemna caii cu biciul s-o ia din loc.

Am mers o vreme prin întuneric. Se auzeau doar clopoțeii de la gâtul cailor sunând și osia Carului Mare scârțâind. Deodată, s-a deschis o fereastră de lumină în beznă și am văzut un chip de femeie apărând la fereastră. Tataie a scos dintr-un ștergar o pâine proaspătă și-un urcior cu apă rece. I le-a dat femeii aceleia, care l-a strigat pe nume când l-a zărit. M-am bucurat că tataie e cunoscut și în cer, nu numai jos pe pământ!

E mama, a ținut el să-mi spună mai apoi.

Pe urmă, s-au deschis alte ferestre. În lumina fiecăreia dintre ele se putea observa un om așteptând. Pe altcineva, nu pe noi, căci nu l-am auzit pe nici unul să ne strige, cum îl strigase pe tataie femeia de mai devreme.

Ce-o fi cu oamenii ăștia stând în miezul nopții la fereastră?

Ferestrele astea luminate sunt stelele pe care le vedem noi de pe pământ, s-a grăbit să mă lămurească tataie, iar oamenii la care te uiți sunt cei plecați dintre noi. Sufletele lor, mai precis.
Adică aici o să vină și sufletul meu după ce mor?

Sigur că da, mi-a răspuns tataie.

Păi, atunci e bine, cu toate că eu aș vrea să nu mor niciodată. Și să nu mori nici matale!

Caii au întors capul spre mine și au început să necheze, ca să nu bag de seamă că râd. Fiindcă asta făceau ei, de fapt, râdeau! Nu de moartea mea din viitor, ci de mine! Mirosea a trifoi proaspăt cosit printre stele! Chiar după trifoi am venit, mi-a zis tataie, deshămând caii în marginea unui câmp verde.

Tocmai se crăpa de ziuă când am pornit înapoi spre pământ. Se aprinseseră câteva lămpi la ferestre. Ziceai că sunt stele. Doar că cerul pe care ardeau se afla sub tălpile noastre, dedesubt.
Nu știu de ce, dar după aceea m-am gândit de multe ori că însuși tataie fusese Dumnezeu și că poate eu nu vorbisem cu El pe un ton cuviincios! Altminteri de ce m-ar fi pedepsit, făcând să-mi miroasă mâinile, până în noaptea de Crăciun, a trifoi proaspăt cosit?!