Cu toţii, împreună

Atunci când l-am cunoscut pe părintele Adrian Făgeţeanu, acesta plecase de mai multă vreme din Bucureşti. Lăsase în urma sa Mănăstirea Antim pentru a se retrage la Schitul Locuri Rele, de lângă Mănăstirea Lainici. Cât timp locuisem în acelaşi oraş, nu avusesem niciodată ocazia de a-l întâlni. Şi nici hotărârea decisivă de a-l căuta. Nu am ştiut să răspund la întrebarea care punea în discuţie motivul acestei asimetrii. Nu am chestionat motivul pentru care unele întâlniri au nevoie de distanţă pentru a se putea întâmpla. Nu m-am întrebat de ce este apropierea dominată de spiritul inflaţionist al unei promisiunii neonorate. Şi nici nu mi-am pus problema dacă nu cumva vecinătatea este situată în zona ambiguă dintre "nici aici" şi "nici acolo". Ajuns în locul de retragere al părintelui, am fost cuprins, doar, dintr-odată, de paradoxalul sentiment al unei punctuale întârzieri. În sfârşit ajunsesem, iar restanţa mea fusese convertită în împlinire.

Păşind în interiorul schitului, nu fusesem întâmpinat de nimeni. Totul era cufundat într-o linişte materializată în ceaţa care învăluia platoul pe care sunt aşezate clădirea chiliilor şi mica biserică. Primul gest a fost cel de a ne închina sfintelor icoane din interiorul Bisericii. O uşă îngustă şi scundă te obliga să intri cu grijă în pronaosul bisericii. În spaţiul comuniunii cu Dumnezeu nu poţi păşi decât cu atenţie, ţinându-le sub observaţie pe toate cele care formează întregul tău, orientându-le către scopul acestei întâlniri. Succintul gând asupra trecerii mele a fost întrerupt de prezenţa celor care erau deja acolo, oficiind Sfânta Liturghie. Era praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică.

În sfântul lăcaş slujea ieromonahul care urcase de la Mănăstirea Lainici pentru a oficia Sfânta Liturghie. În interiorul naosului erau părintele Adrian Făgeţeanu, care se pregătea pentru Sfânta Împărtăşanie, şi tânărul său ucenic. Nu am îndrăznit să trec mai departe de spaţiul pronaosului pentru a nu deranja în vreun fel taina care se înfăţisa inepuizabil privirii. În plus, dacă locul preotului era în interiorul Sfântului Altar, iar locul celor doi călugări era în faţa catapetesmei, nu aş fi putut crede că mi se cuvine depăşirea pronaosului pe verticala simbolică ce duce spre Altarul lui Hristos, deşi canoanele Bisericii recomandă acest lucru. În primele secole ale creştinismului, momentul euharistic al Sfintei Liturghii presupunea ieşirea din Biserică a tuturor celor care - fiind chemaţi spre Biserică, sunt încă nebotezaţi (catehumenii) sau căzuţi, prin agitaţia pasiunilor, din minima stabilitate a dreptului credincios (energumenii) - nu se pot împărtăşi cu Hristos şi cărora le este rezervat spaţiul pronaosului. "Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. Cei chemaţi, ieşiţi. Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi. Ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână". Cu toate acestea, nu m-am simţit în afară. Dimpotrivă, m-am simţit parte a unui întreg, alături de păianjenul care stătea liniştit într-un colţ al pronaosului. Alături de el şi de toate celelalte vieţuitoare din afara Bisericii, eram parte a unei Liturghii Cosmice care, în taină şi concentrare, se desfăşura înaintea noastră, ne cuprindea şi ne aducea împreună. Un laolaltă cu noi înşine, cu cei de lângă noi sau de departe, cu Dumnezeu.

La finalul Sfintei Liturghii, părintele Adrian Făgeţeanu a venit înspre mine. Era senin, liniştit şi bucuros de faptul că sosirea noastră - aşteptată şi, în acelaşi timp, neprevăzută - ilustra, o dată în plus, sensul universal al Liturghiei. Pe chipul său se citea faptul că această împlinită întâlnire fusese pusă în act de Naşterea, Răstignirea şi Învierea Domnului. Prezenţa sa îmi spunea că ne-am întâlnit pentru că Altcineva a vrut să fim împreună, cu noi şi cu El.